Claudiu Tosa

Nu mi se pare neaparat rau poemul dar cred ca putea fi scurtat, altfel risca sa fie perceput ca o lamentare. Cu observatia ca "lamentare" nu are neaparat o nuanta negativa.

Pare o usoara schimbare de registru liric, cumva putin mai indrazneata, mai aplecata un pic spre un aer minimalist, semiurban. Primul vers mi-a placut atat de mult, incat (personal) as taia ce urmeaza pana la "sfidator" si as continua de la versul "Sa raman doar cu tine". Ar da o cu totul alta lumina poemului, facandu-l un pic mai concentrat, mai puternic si mai cursiv. Este desigur o sugestie. Imi place cum a iesit intersectia dintre elementele cotidiene si cele metaforice.

Cred ca in "Azi e 14 mai" ai reusit echilibrul perfect dintre maturitate, siropos, metafora si lamentare; e un poem care se citeste dintr-o suflare si care de fiecare data reuseste sa-ti transmita mai mult ca la ultima lecturare. Daca ar fi sa compar textul de fata cu acela (le compar pentru ca stilul este acelasi) as spune ca aici e o introspectie prea lunga fara inceput si fara sfarsit, in sensul ca poemul s-ar putea termina si dupa penultima strofa si nu s-ar simti de parca i se ia ceva. Ba chiar s-ar putea schimba si ordinea strofelor si efectul ar cam fi acelasi. Textul il vad mai degraba ca pe niste personale, fiind pentru gustul meu prea declarativ si prea incarcat de imagini (multe din ele reusite dar prea distribuite pe milimetru patrat) nostalgice.Apoi imagini precum "cusca inimilor", "obrazul lipit de vis", "umbra coastelor", "foc mocnind prin vene", "lasa-ti gandul sa ma gaseasca", etc sunt imagini care au o anumita uzura deja in constiinta colectiva.

La antepod exista insa imagini care mie mi-au placut: "pieptul deschis ca o floare de noapte", apoi de la versul "În taina nopții," pana la "și în toate zilele care vor trece până când o să ne întâlnim din nou."

Sa stiti ca nu doar bogatii sunt vegani. Ma puteti crede pe cuvant. Afirmatia potrivit careia in moarte intram goi este si nu este adevarata, dupa parerea mea. Adica depinde despre ce vorbim. Intr-o buna zi insa vom afla, din pacate fara sa avem posibilitatea sa le spunem celorlalti cum stau cu adevarat lucrurile.

Am ramas cu impresia unui poem usor neinchegat, care trece un pic prea repede de la prima la a doua strofa. Asa l-am perceput eu. Apoi intr-un poem atat de scurt sunt prea multe elemente de miscare pe milimetru patrat: trecerea, zbor, aripile, picioare, mers, zare, indeparteaza, pasesti. As fi luat poate ca referinta a doua strofa, in sensul inceputului, si as mai fi scris pe baza ei.

Inceputul mi-a adus aminte un pic de Gellu Naum. Discursul insa se pierde. Probabil datorita faptului ca dupa "abrupți concurând definițiile geometrice" poemul adopta un aer general de o nespecificitate semiabstracta din care lipsesc tocmai insertiile metaforice cu caracter personal.

"iluzia libertatii" e o expresie pe care nu m-as increde sa o folosesc. Eventual sarcastic, ironic, sau pentru a contrabalansa o anumita stare, dar ca element esential in vers iti transforma discursul intr-unul hai sa nu spun ludic, ar fi exagerat, dar prea filosofic, prea direct.

Am gasit de altfel si un vers prea stanescian pentru mine, anume primul (vezi Elegia a 2-a a lui Nichita "in fiecare scorbura era asezat un zeu...").

In rest pare dicteu automat, treci prea repede de la un lucru la altu fara sa inchegi nimic concret.

"&" imi aduce aminte de dan sociu, personal as scapa de el.

E genul de text pe care e greu sa il comentezi datorita incarcaturii personale din spate. Ma voi limita in a spune doar ca ultimele doua versuri aratau diferit in viziunea mea. Insa nu totul este asa cum se vede. Dumnezeu sa o ierte.

"Tangential" e un cuvant care m-a urmarit multa vreme prin universul literaturii si marturisesc ca titlul a fost pentru mine un adevarat click bait, fiind curios ce se ascunde in spatele textului. Acest tip de discurs, pe care de altfel il si intuiam tinand cont de ultimele tale poeme, mi se pare unul pretentios, in sensul ca daca esti prea general (mai pe romaneste, daca bati prea mult campii) risti sa cazi in derizoriu. Sunt insa de parere ca aici ti-a iesit acest suprarealism situat undeva la granita dintre abstract si semidicteu automat pentru ca simt strofele legandu-se foarte bine intre ele.

Era mai de efect daca spuneai ca Thierry Henry sau Zidane, sau ma rog, unul recunoscut in constiinta colectiva ca fiind o racheta. Klopp da, alearga si el dupa finalul primei reprize dar pe alte considerente, respectiv de ordin moral si motivational. Ori daca ai vrut sa obtii un efect la nivel sentimental, nu cred ca a prea iesit.

Procedeul utilizat, respectiv paralela fotbalistica e draguta (ca intentie), dar ca finalitate se inscrie din pacate intr-un discurs 100% previzibil. E de ajuns sa treci de 2-3 versuri si incepi sa intuiesti spre ce se indreapta tot textul.

O solutie de compromis ar fi fost poate sa incepi cu o aluzie fotbalistica, sa te indepartezi apoi complet de ea, iar in final sa revii tot la ceva fotbalistic. Ar fi fost mai de efect.

Dar uneori exista lucruri pe care trebuie sa le scoate din noi intr-o forma sau alta. Important e sa avem luciditatea si taria de caracter de a ne oferi noi insine un feedback realist.

Prima strofa mi-a adus aminte de Schimbarea aerului a lui Nichita Stanescu. De altfel dpdv vizual e foarte reusita.
A doua mi-a creat senzatia ca a fost scrisa fie in mai multe zile fie cu intreruperi, nu e la fel de cursiva ca prima, incercand la o prima vedere sa compenseze acest lips printr-o cascada de imagini care in anumite momente nu e neaparat foarte inchegata. Din ea remarc totusi primele 4 versuri care se leaga foarte bine de prima. De la imaginea soriceilor care privesc la stiri marturisesc ca ma pierd.

Ma voi limita la a spune ca (dupa parerea mea) acoperis mut, orb si plin de taceri (sa nu mai spun de "tainice") e o imagine care mie personal nu imi transmite nimic. Nu imi pot imagina un astfel de acoperis pentru ca pur si simplu e de un banal metaforic prea evident. In loc de acoperis putem pune orice: trotuar, strada, cer, etc. Efectul ar fi acelasi. E desigur o observatie care nu reprezinta o critica la adresa a aceea ce se afla ca sentiment in spatele scrierii.

Poemul este prea "dulce" pentru gusturile mele. Repetitia sunturilor ar trebui ca macar sa creeze un crescendo sau sa duca spre o convergenta, dar sunt numai imagini fara legatura una cu cealalta - pentru mine. Totusi, in acest amalgam de lucruri "dulci" mi-a placut foarte mult finalul.

O atmosfera un pic soresciana dar autentica. Chiar ma intrebam ce ar putea dezvalui titlul si am decis sa-mi urmez curiozitatea si marturisesc ca nu am fost dezamagit. Poemul ma face sa ma gandesc la instantaneele de pe litoral cu fotografii care bateau plaja in lung si-n lat carand dupa ei diferite animale gonflabile cu care isi faceau copiii poze.

Cred ca pe baza imaginii din final (ultimele 3 versuri) se poate construi un poem mult mai inchegat, mai cursiv. Acolo e mai multa poezie decat in tot textul. Inceputul pare un fel de ratacire filosofico-discursiva de care autorul se poate lipsi. Parerea mea.

Mi s-a parut reusita imaginea noptii asemenea clopotului de sticla cu limba de vata. De fapt textul e un flash scurt care surprinde foarte bine o emotie, o stare. Cand am ajuns la versul cu sufletul m-am desumflat putin, crezand ca urmeaza sa citesc o lamentare. Nu a fost asa. In frunza galbena e cheia poemului.

Imi plac inceputul (primele 4 versuri) si sfarsitul (ultimele 2 versuri). In rest am simtit ca e un pic prea previzibil. Cel putin imaginea cu Catedrala, Orientul si diavolii. Si imaginea cu timpul rupt in bucati intors in el insusi, de altfel un pic stanesciana, e ok, dar pare fie din alt film fie ar trebui regandita partea de dinainte. Dupa parerea mea desigur.

Imi place aerul acestui poem, in special imaginea primei strofe care devine cumva foarte reala datorita descrierii simple pe care ai facut-o. Deseori in poeme care au legatura cu anotimpurile oamenii metaforizeaza excesiv pana cand ermetizeaza textele. Aici insa e o stare naturala. Poate ca as renunta la nervii oteliti pentru ca s-ar putea interpreta ca si comparatie cu papusile de carpe (zic doar poate) si nu ar sta in picioare.

A doua mi-a placut. Exista poate ceva putin stanescian in partea asta dar in acelasi timp poarta amprenta ta. Vad un tablou complet, cu inceput si sfarsit, primul construind atent o stare credibila (trecerea prin frunze, inserare si soare), al doilea urmand ca un fel de concluzie care in loc sa inchida poemul il deschide de fapt.

M-a facut sa zambesc poemul. Citindu-l mi-am adus aminte de momentul in care am implinit 18 ani iar acasa au fost invitati aproape toti colegii din clasa a opta care, la ora 12 noaptea, mi-au oferit cadoul: un pietroi legat cu o ata rosie insotit de o felicitare in care scria ca de acum inainte sunt pe deplin responsabil de consecintele faptelor mele. 20 de minute mai tarziu alergam cu totii printre blocuri, vreo 30 de adolescenti, dupa ce cu pietroiul respectiv a trebuit sa sparg un geam. Daca ne-ar fi vazut cineva ar fi zis cred ca cine stie ce facusem sau urma sa facem.

Revenind la poem, il vad ca pe o incursiune usoara intre sacru si profan, unde profanul e reprezentat de geamuri iar sacrul de vitralii. Motiv pentru care finalul mi se pare foarte potrivit.