Claudiu Tosa

Nu prea am inteles partea cu "și dacă voi fi obligat de vreun tribunal", obligat sa ce? Sa o porti in sange sau sa recunosti ca ai spus-o ? Pentru mine e cam neclara insertia.

O poezie mai putin declarativa, cu tente simbolistice, subliminala prin natura descrierii "rosturilor lumii", pe care autorul le invoca intr-o maniera cotidiana, poate usor minimalista, care reuseste sa te lase un pic cu o senzatie amara, facandu-te sa meditezi.

Sunt de acord cu continutul strofei 3, impartasesc 100% asertiunile. De fapt mi se pare un poem inchegat pana la strofa cu pricina inclusiv; in 4 si 5 se pierde cumva, asta e senzatia avuta. Dar impresia generala e una buna.

E o imagine draguta cea a umblatului pe cer cu mainile. Insa finalul mi-a placut cel mai mult, de la "bucuria noastra e inutila" pana la sfarsit, care inchide intr-o maniera armonioasa poemul care incepe tot cu iarba proaspat taiata.

Nu cred ca este un poem rau, dar cred ca exista unele lucruri asupra carora s-ar putea reveni. Spre exemplu exista un typo in versul *Deschiau o carte de la piept*. Apoi trecerea de la persoana a treia plural la intai singular (sau intai plural, ca nu prea se intelege) din versul *până vedeam cum crește sângele* creaza o stare de confuzie si strica din ritmicitatea textului pentru ca in versul imediat urmator se revine la persoana a 3-a plural. Practic nu se transmite nimic, e o schimbare de plan-cadru inutila (din punctul meu de vedere). De dragul de a mai omora din predictibilitate as mai taia unul sau doua bucati de *Ei...*, repetitia devenind dupa a treia data deja mult prea evidenta - mereu urmeaza trei versuri dupa, procedeu repetat de 4 ori care ar trebui in mod normal sa creeze un crescendo, sa ofere cumva o stare de convergenta, lucru care aici nu se intampla insa). Crescendo-ul ar putea fi creat de final care nu mi se pare rau, acesta lasandu-mi impresia unui tablou fix in ulei, in care personajele se afla in miscare. Nu in ultimul rand as alege alt titlu. Asta din cauza ca textul reuseste sa transmita ce si-a propus, nemaifiind nevoie de numele curent care pare mai degraba o incercare prealabila de explicare a continutului. In rest, mai sunteti suparat domnule Oancea sau ati revenit intre timp la sentimente mai bune?

Imaginea care mi-a placut cel mai mult din acest poem este

"într-o vatră părăsită mocnește încă savanta cenușă a morții
înghit fumul și mă înec"

Altfel spus, asa cum afirma antecomentatorul meu, indepartarea de esenta si origini indeparteaza omul de scopul sau primordial.

Marturisesc ca am simtit o acuta senzatie de deja-vu si nu am fost prea impresionat, ode inchinate iubirii existand cam peste tot. Chiar si scrise in acest fel. Desigur insa, nu trebuie mereu sa venim cu ceva nou, uneori fiind necesar sa scoatem afara ceea ce s-a adunat in noi. E si asta o forma de autoterapie uneori.
Totusi remarc ultima strofa care mie personal mi-a placut. Are ceva aparte in comparatie cu restul textului.

Go to Tibet
Ride a camel.
Read the bible.
Dye your shoes blue.
Grow a beard.
Circle the world in a paper canoe.
Subscribe to The Saturday Evening Post.
Chew on the left side of your mouth only.
Marry a woman with one leg and shave with a straight razor.
And carve your name in her arm.

Brush your teeth with gasoline.
Sleep all day and climb trees at night.
Be a monk and drink buckshot and beer.
Hold your head under water and play the violin.
Do a belly dance before pink candles.
Kill your dog.
Run for mayor.
Live in a barrel.
Break your head with a hatchet.
Plant tulips in the rain.

But don’t write poetry.

incearca sa elimini, daca folosesti, semnul ghilimelelor si ar trebui sa functioneze.

Am citit chestii mult mai inchegate scrise de tine. Personal cred ca prima jumatate a textului este un intertext foarte abrupt, pe alocuri fortat. Trecerea atata de rapida prin Antoaneta, Solomon, poezie si taranca la care se adauga si caracterul ala introdus sau cel putin consacrat (cred) de Dan Sociu in literatura romana, anume &, nu imi lasa nicio senzatie, nicio impresie. Intertextul ca procedeu literar e ok atata vreme cat prin imagini aparent fara nicio legatura intre ele reusesti sa creezi un tot metaforic sau o senzatie comuna. Aici, dupa parerea mea, nu este cazul.

Remarc la dumneavoastra o recurenta (nu spun ca e voluntara), anume, textele de multe ori debuteaza cu imagini nu foarte inchegate, uneori cu truisme pe alocuri, ca ulterior finalul sa fie foarte reusit. Si chiar mi se pare ca in cazul multor texte pe care le postati finalurile sunt cele mai reusite.

Va multumesc pentru vizita si semnele lasate.

Daniela, ma bucur ca ai vazut acea ajungere acasa la capatul unei calatorii lungi. Cu siguranta insa, calatoria nu s-a terminat si vor mai urma si alte trasee. Ramane de vazut cat vor fi de diferite. "Diferit" e de fapt un cuvant care m-a cam urmarit mult de-a lungul timpului. Dar despre asta am sa iti povestesc cu o alta ocazie. Iti multumesc mult.

gela, m-ai facut sa zambesc. Exersat nu as spune, sa zicem mai degraba, ca si solutie de compromis, incercat. Sper sa mai ai ocazia si in textele viitoare sa gasesti cel putin la fel de multe lucruri ca acestea, care ti-au placut aici.

Ottilia, imaginea bulei mi-a placut si mie (eu rar avand pareri de genul "place" sau "nu imi place" despre propriile texte). In spatele acelei strecurari launtrice despre care vorbesti e o poveste care va avea un sequel in viitor. Il vei recunoaste cu siguranta.

razvan, daca ai gandit cele scrise de tine in urma lecturarii textului de mai sus sunt atunci bucuros ca poemul a persistat, intr-o forma sau alta, in memoria ta, adaugandu-se probabil la multe alte lucruri care pentru tine au insemnat ceva.

Multumiri si celui care a recomandat textul in prima instanta.

Bine ca nu ati sezut si plans precum Paulo Coelho la raul Piedra.

As corecta antepenultimul vers: *mamaliga si caviarul SUNT o masa decenta*.
In forma actuala, *e*, suna groaznic. Dar probabil vi-a scapat.

Recunosc ca prima strofa nu mi-a placut, pare un fel de cainare in eter, un fel de lasa-ma sa te las, mai ales insertia de la mijloc cu *șezusem și plânsem pentru Insula Israel*. Cu sau fara acest vers strofa se citeste la fel. Pare o frunza de salata verde pusa pe o friptura.

Strofa numarul doi insa mi-a placut, discursul pare mai firesc, matur si vizionar, reusind sa creeze o stare clara, un tablou de la A la Z. Mai mult decat atat imi transmite o stare pe care o pot vizualiza. Nu in ultimul rand este credibila strofa, lirismul nedebordand prin constructie ci prin veridicitate. Personal nu am gasit nimic care sa nu imi placa aici.

Cele doua strofe par din doua filme diferite. Asta e parerea mea. Va salut.

Ca sa formulez o intrebare in aceeasi nota in care a fost scris poemul, de ce spuma marii au trebuit sa moara 316?

In putinele momente in care Dexter si Mandark s-au inteles pe Cartoon Network au reusit sa scrie acest poem. Asta e impresia (foarte placuta) cu care am ramas.

Citind acest poem ma simt ca motanul Behemoth activand in slujba magicianului Woland si care, intr-o limita subtila, mistica, intunecata si in acelasi timp la granita sarcasmului cu ironia, se bucura de libertatea de a-si permite sa i se nazara orice si implicit sa actioneze in consecinta impreuna cu prietenii sai misteriosi. In fapt, daca Woland a uitat sa faca ceva in fata multimii prezenta la Teatrul de Varietati, a fost sa citeasca un poem ca asta si apoi, sa pretinda de la cei prezenti sa dantuiasca goi pe un vals de-a lungul strazilor Moscovei sub clarul de luna.
Mai direct spus, acest poem mi-a adus aminte, mesire - ca sa il parafrazez pe Behemoth - de un text pe care l-ai scris mai demult, demult de tot, cu un muezin si care mi-a placut la fel de mult.

As fi tentat sa spun ca exista un stil consacrat de lirism al genei dar totusi cred ca se potriveste mai bine al "pe sub genei" atunci cand citesc un text ca asta care, fix pe locul cald si pufos al axis mundiului poemului invita sa ia loc un vers precum "imi intep organele esentiale", vers care incepe sa fumeze tacticos din restul poemului ca dintr-o narghilea.

Draga nichita sau Eugenia, sa stii ca judecand dupa felul in care scrii ti se potriveste mai bine numele de nichita. Textele tale au o incarcatura melancolica-fatidica parand a fi incarcate de reflexia unei neimpliniri, lucru care da o anumita autenticitate placuta. Acel "ave maria" din text vine neasteptat, pragmatic, pentru a intari imaginea cu ingropatul umbrei. In fapt, poemele tale au constant trimiteri catre fatidic. Exista insa cu siguranta o explicatie pentru asta asa cum exista motive pentru care uneori, asa cum chiar tu afirmi intr-un poem, inchizi ochii pe o anumita portiune de drum.

Dar probabil ca inchisul ochilor nu are legatura cu frica de a nu ne aminti de ceva ci, din contra, cu frica fata de riscul de a ne putea obisnui cu ceea ce vedem, uitand astfel ceea ce acel lucru ne evoca. Astfel uneori mascam in spatele sentimentului de frica nevoia de a ne tine de ceva ce ne aduce aminte de cine suntem cu adevarat.

fructella si grunsilviu m-au facut sa rad, aducandu-mi aminte de Django Unchained a lui Tarantino.

Broomhilda von Shaft, haha.

Un pic sorescian. Sensibilos pe alocuri dar cu o sublima esenta soresciana pe care cred ca o vei conserva foarte bine daca te vei feri de expresiile cu caracter TVyNovelas (suferinta, iubire, lacrimi, dor, etc) precum Harab Alb ar fi trebuit sa se fereasca de Omul cel Span.

Spor la scris, ca am citit ca-ti vine fara sa-ti pese daca e "reusit" sau "nereusit" ceea ce scrii. Ceea ce e bine atata vreme cat nu ignori 100% ceea ce iti mai spun altii, nu cu scopul de a-i asculta dar macar de dragul starii de reflexie.

Un text care m-a tinut in priza pana cand am dat peste cuvantul "poezia". Textele care vorbesc despre ele insesi trebuie sa aduca ceva foarte diferit sau special pentru a fi credibile, altfel risca sa fie suspectate de improvizatie tocmai de dragul lipsei de inspiratie.