Plasmă
creșteau dileme pe furiș de-ntunecată delăsare
la armături de vis se-nfiripa un câmp micronic de lavandă
furasem de cu noapte din abis măcriș plăpând spre degustare
dar nu e nimeni nimeni să mă vadă în ce stare
stau ghemuit și murmur nechemare
pe când ne plăsmuiam în gând și-n abanos sculptam
frânturi de brațe și de coapse și sinapse și ne priveam
contrariați mereu când auzeam cuvântul pernă
numai pe noi ne prea aveam și-n rest abisul și
angoasa lui supremă de-a fi uitați de tot și aruncați din schemă
creșteau dileme pe furiș de-ntunecată nepăsare
la armături de sân se-nfiripa un câmp de lapte și de viață
furasem de cu noapte de prin crâng măcriș plăpând s-alin veganul
care eram pe-atunci când nimeni nu era în stare
să-mi spună că-n curând va trece anul cu tot mosorul lui de ață
Mai direct spus, acest poem mi-a adus aminte, mesire - ca sa il parafrazez pe Behemoth - de un text pe care l-ai scris mai demult, demult de tot, cu un muezin si care mi-a placut la fel de mult.