Claudiu Tosa

Mie mi-a placut senzatia transmisa. Are o amprenta vizuala puternica si in acelasi timp sensibila, exact atat cat trebuie sa fie.

Textul mi-a adus aminte de perioada cheiei atarnate la gat din vremea scolii pe care fiecare din noi a cam trait-o diferit. Daca iei zece din noi (care am trait timpurile alea) ai toate sansele sa auzi zece povesti diferite. Cu toate astea poemul sta sub umbrela unui simbolism aparte al carui continut poate fi interpretat in mai multe feluri. Intre timp configuratia familiei in care copilul are cheia la gat pentru a se descurca pana cand vin parintii de la munca a fost inlocuita cu bunicii care tin loc de cheie in timp ce parintii sunt plecati la munca in strainatate - o deflagratie social-developmentala cronica in viata unui adolescent / uneori inevitabila. E un text care ar merita evidentiat, dupa parerea mea.

Legat de forma, versurile 2 si 3 ar putea fi reformulate astfel: "pasarile, casele si lumea erau mai frumoase", depinde insa de ceea ce doresti sa transmiti, repetitia lui "frumoase" avand totusi un efect specific.

Previzibil cumva dar totusi mi-a placut ultima strofa unde razbate o voce mai clara, mai personala a autoarei. Felicitari in orice caz pentru curajul de a scrie in felul acesta.

Textul are o forma nefericita dar nici nu cred ca autorul s-a straduit prea mult. Sunt insa in schimb de acord cu continutul. Probabil cand mai trece starea de revolta s-ar putea face ceva bun cu textul.

In ciclul acesta de filosofii metaforice (eu asa le consider) ale autorului exista un procedeu extrem de predictibil care practic taie din credibilitate, un soi de mecanicizare discursiva care are la baza repetitia exagerata a substantivelor comune din titlu.

Aceste texte, desi debuteaza curajos, sfarsesc prin a cadea dupa parerea in dicteu automat fara sa transmita nici cea mai mica urma de constructie a unui rationament autentic cap-coada. Asta pentru ca la nici 2-3 propozitii diferenta cuvantul *poem* se repeta obsesiv, denotand mai degraba nesiguranta in loc de abordare exhaustiva, introducand practic noi si noi idei care se leaga de acelasi cuvant, fara a exista vreun crescendo si semanand in ultima instanta mai degraba cu un fel de incercare esuata a unor postulate cu caracter personal.

Acest *procedeu* al repetitiei cuvintelor din titlu nu l-am identificat doar in acest text ci in mai multe.

Pentru o analiza se pot folosi:

1. https://voyant-tools.org/
2. https://www.online-utility.org/text/analyzer.jsp

Conform primului script cuvantul poeme apare de 16 ori intr-un text format din 262 de cuvinte in conditiile in care in acelasi text conjunctia *si* (atentie, cuvant de legatura)are si ea 16 repetitii. A repeta un cuvant de cel putin la fel de multe ori cat o conjunctie intr-un text atat de scurt (mai ales cu o asemenea tema) e cel mult dovada unei limitari expresive si nu a vreunei aplecari profesioniste asupra temei in cauza. Daca mai punem la socoteala si faptul ca in general aceste cuvinte ultrarepetate sunt fix cele din titlu si ca procedeul asta apare aproape in fiecare text atunci ne indreptam cu pasi siguri spre dicteu automat.

Ca paralela e ca si cum scriem un text a carui tema e punctul de topire al metalelor grele si tot repetam afirmatii legate de subiect fara sa aprofundam in realitate nimic. O luam practic de la capat fix cand trebuie sa aprofundam.

Buna seara, felul in care incepe fiecare strofa devine la un moment dat previzibil. Pentru mine personal un pic prea previzibil. In privinta continutului, cred ca anumite strofe au chiar o explicatie plauzibila, spre exemplu cea cu printii camatari are o explicatie care deriva din intrebarea why do good girls like bad guys, deci nu prea ar fi nimic poetic acolo. La fel si in cazul strofei cu prostia si bastonul, comparatie de altfel in regula dar care pare mai degraba o reflexie/cugetare si nu o extensie a vreunui demers poetic.

Iti multumesc pentru rabdarea de a parcurge postarea. Urmeaza cu siguranta si o parte a doua. Zvacul care imi trebuie e timpul dar incet va veni si el. Marturisesc ca eu nu rezonez mereu cu tot continutul, cel putin nu deodata, si ca depinde si la mine tot de stare - la fel ca la tine. Asta e si motivul pentru care evit sa-mi recitesc textele altfel se reactiveaza perfectionistul din mine care incepe sa le masacreze sau sa le stearga. Iti multumesc pentru incurajari iar daca ai cumva vreo nelamurire cu privire la "de ce Stoica Dan" am mentionat in biografia paginii mele de autor.

Cu bine si la recitire

Spuneai la textul cu maturatorii ca nu te gandeai la faptul ca se poate rezona la el. Vad actualul poem de-o varsta *similara* sau apropiata cu Maturatorii si pot afirma, asa cum ii spuneam unei colege de aici de pe site acum ceva vreme, ca felul in care rezonam cu ceea ce citim e nu doar legat de mana care scrie dar si de trairile celui care citeste. Si ca uneori probabil traim fie prea putin, fie prea diferit pentru a putea intelege anumite texte. Eu am rezonat si cu acest poem din care am remarcat ultima strofa dar si Insfarsitul scris legat (cred ca voluntar) al carui simbolism imi place foarte mult. Sa nu mai vorbesc despre primele doua strofe care desi vizeaza Clujul se potrivesc foarte bine orasului in care am copilarit.

Autobuzul tau seamana putin cu avionul de aur al alexandrinei hristov. E buna ideea, cred ca te pierzi un pic pe la mijloc si devii prea descriptiva. Pana aproape de mijloc reusesti sa mentii o stare de tensiune, un fel de neclaritate care se lasa asteptata.

Poezia as incepe-o de aici:

"În seria învechită de autobuze RATC care circulă prin oraș de vreo 15 ani
A apărut peste noapte un autobuz gri cu ferestre cenușii.
Era strălucitor ca o piatra de agat alunecând pe străzile înghețate,
Străbătând distanțe și înălțimi obișnuite,"

Primele doua versuri sunt, dupa parerea mea, inutile, explicative. In special seria de adjective sec, friguros, trist, monoton. Nu e nevoie de ele, urmatoarele 4 versuri reusesc sa creeze starea pe care initial vrei sa o descrii.

Cred ca e un poem frumos, dar ar mai trebui taiat din el.

Nu am inteles cine este ea - in poemul tau.
Despre cine e vorba? Sper ca ea nu e totusi soarele. Mai auzisem zilele trecute un copil spunand ca "Die Sonne ist die Mutter des Regenbogens" si ma chinuiam sa ii explic ca e tatal, nu mama. Dar in unele limbi soarele are gen feminin. Si pana la urma nici nu mai conteaza, in ziua de azi e la moda sa fie fiecare ce vrea.

"ard de pasiune uneori ca soarele de vară în miezul zilei" este un vers care ar putea fi plasat intr-un context ironic dar intr-unul serios cred totusi ca aduce a telenovela.

In rest as spune mai degraba ca sunt randuri de jurnal.
Sincere desigur, scrise din sentimentele profunde ale autorului pe care nu le pun sub semnul intrebarii.

Textele lui Traian ma fac sa ma gandesc la Quentin Tarantino. Ca si in filmele ultimului se contureaza o aparenta stare specifica tiparelor generale si fix cand ti-e lumea mai draga te trezesti undeva la intersectia dintre Neverland si Evadare din Absalom.

Luna sub forma trigonometrica este o imagine foarte frumoasa cu un impact vizual puternic. O poezie la intersectia dintre autobiografie si melancolie, personala, care curge natural de la inceput pana la sfarsit.

La citirea poeziei am avut o subtila senzatie de deja-vu, nu in sensul ca as mai fi citit ceva asemanator, ci, in ideea ca George a reusit in finalul textului sa surprinda o stare launtrica pe care am mai simtit-o. In cuvinte putine ai creat un tablou viu si dinamic.

de la inceput pana la "calcand peste flori" se contureaza un inceput foarte puternic si metaforic. E partea care imi place cel mai mult din scriere. Cainele tau alb mi-a adus aminte de o nuvela de-a lui A. Kuprin in care, mai mult sau mai putin, tot despre un caine e vorba.

Vad ca nu prea ai comentarii, asa ca ma incumet eu sa iti las unul.
Trecand peste sentimentele sincere aflate in spatele textului cred ca el este redus intr-un fel sau altul la o peroratie cotidiana, intesata de truisme. De un stil minimalist nu poate fi vorba, asa cum nici de unul metaforic nu e. Gandirea inselatoare, franturi de fericire, furtuna din piept, ura si minciuna, sperante pierdute, iubirea adevarata, cruzimea in viata, sunt niste expresii care daca in realitate au o anumita plauzibilitate sau justificare contextuala, in poezie te arunca in das untere Niveau. Cred ca esti prea directa, nelasand cititorului nimic de interpretat. Limbajul pare redus la un nivel gimnazial. Cateodata nu prea avem rabdare si scriem asa cum ne vine. Stiu si eu ? Iti recomand sa mai citesti (inainte sa te enervezi, nu uita ca asta e un atelier literar pe unde cu totii ba ne laudam, ba ne criticam, ba ne hlizim, ba in ultima instanta... ne mai si certam). Cu bine

nu e un text pueril. La final devine, ca sa spun asa, "catchy". L-ai incheiat foarte bine. Cu exceptia anumitor repetitii si a anumitor imagini care ar putea fi comprimate pot sa spun ca mi-a placut. M-am trezit intr-o stare pozitiva citindu-l. Imi place cum scrii. Asta pentru ca nu eziti sa te scrii pe tine indiferent cum s-ar putea vedea asta din afara. Am observat in unele poeme de-ale tale un amalgam de imagini descrise fix asa cum vin, fara a fi periate in vreun fel, combinate insa cu altele care par foarte mature, foarte limpezi, aproape in antiteza cu primele. Uneori trecerea intre cele doua e un pic cam brusca dar in timp se va rezolva.

Reumatismul ne chinuie pe toti, mai devreme sau mai tarziu, important e ceea ce exista pe langa. Esenta irefutabila a echilibrului dintre trecerea timpului si rezultatul vietii noastre e ceea ce la un moment dat ne ghideaza si conteaza cel mai mult. Altfel spus, ultima strofa e de fapt un haiku foarte reusit.

Asta este chiar o imagine reusita, la intersectia dintre sacru si profan, o schita contemporana a unei emotii concentrate in dualitatea dintre urban si arealul unei emotii.

O poezie foarte frumoasa pe care as recomanda-o daca as putea. Este ceva usor stanescian si sorescian aici. Usurinta cu care construiesti prima jumatate a poeziei printr-un limbaj simplu si descrieri naturale creaza o senzatie foarte autentica, schitand o imagine foarte credibila si palpabila. Citind mi-am amintit cum bunica mea obisnuia sa doseasca de mine gemurile, nuca si acadelele turcesti prin camara (pentru ca eram haplea), cum m-a invatat sa citesc cu intonatie, cum repetam cu ea tabla inmultirii si cum ma lua cu ea in vizita pe la vecine, rude si cunoscuti. Si ea s-a mutat la oras in cele din urma, dar sunt oameni in ai caror ochi vezi, indiferent de locul in care se afla, toposul etern al esentei indefinibile, complexe si totusi inteligibile din satul romanesc. Toate cele bune bunicilor, oriunde s-ar afla.