Claudiu Tosa

De ce Eol și nu vântul? Rima pare forțată.
Pe urma expresia „orizontul clachează” mi se pare o imagine imposibilă.
Recunosc că am izbucnic în râs citind ultimele două versuri.

Depinde din ce punct de vedere privim lucrurile. Dumneavoastră îmi aduceți aminte de o distinsă politiciană de pe la noi cu viziuni înrudite cu filosofia Școlii de la Frankfurt, care ne îndemna în anul 2019 să renunțăn benevol la dreptul de proprietate și să ne iubim așa ca frații în spectrul libertății naturale.
Doar că vedeți dumneavoastră, să fim și frați și să ne iubim și așa cum ne vine ar putea fi caz penal uneori. Așa ca mai bine niște reguli, ce ziceți?

că există o greșeală în titlu, următorul festival nu se mai ține la Mizil ci la Corbeanca iar ținuta trebuie adaptată la expectanțele lui Cristian Țânțăreanu!

În poemul de față aș înlocui „dracar” cu „dracarys”, ca sa avem ceva de efect și din Game of Thrones, transformânnd astfel personajul central al poemului într-unul... zburător.

Altfel spus, de când sunt eu pe poezie.ro am vazut câteva concursuri de poezie dar niciodată un concurs de numărat silabe. Ar putea fi un proiect de viitor, să premiem pe cine poate identifica mai repede numărul de silabe ale unui poem! Adițional putem introduce diferite grade de dificultate, de exemplu: numeri silabele stând pe scaun, din poziția podul, sau în timp ce faci flotări cu bătăi din palme, sau în timp ce zici cu voce tare tabla înmulțirii, ș.a.m.d
Iar cine ajunge în finală va trebuie să treacă de proba de foc: să reușească să numere silabele unei poezii dar legat la ochi!

Dacă am avea opțiunea de a face ce dorim cu comentariile primite ar fi debandadă totală. O asemenea opțiune ar pune practic bazele unui sistem de abuzuri și a unei abordări total discreționare în ceea ce privește dialogurile de sub texte, după părerea mea.
Cât privește „celelalte site-uri” despre care vorbești, cred că faci o confuzie între unele siteuri și toate siteurile.

Pot să te rog frumos să mă excluzi din lista destinatorilor afirmației „să ne revenim”? Mulțumesc.

Aseară, sub impresia momentului, citind comentariul Elizei despre Mizil, mi s-a părut că Serghei a intrat și în literatură (nu mai pun intrat în ghilimele). De altfel chiar acum de dimineață încercam să mi-l imaginez numărând silabe.
Poate se va ține următorul concurs la Corbeanca și Eliza va fi jurizată de însuși Cristian Țânțăreanu :)

În altă ordine de idei nu înțeleg ce rol au premiile, mențiunile, recomandările (și chiar publicările) deținute de cei care participă la o polemică pe calitatea unui text. Mâine-poimâine nu o să mai poți spune că e senin sau înnorat din cauză că nu ai terminat meteorologia.

Frumusețea posibilității de a recomanda (stea roșie) sau însemna (stea galbenă) un text constă tocmai în asigurarea unei cote generoase de diversitate în materie de gust pe poezie.ro evitând astfel o potentială dictatură a majorității în materie de preferințe (așa cum s-ar întâmpla dacă pe site-ul nou ar rămâne doar voturile ca sistem de referință pentru calitatea unui text. Sper ca Radu să se mai gândească și să lase totuși opțiunea de a acorda stele activă. Pentru că dacă „majoritatea” preferă un anumit stil vei vedea constant acel „curent” masiv votat, lucru care va atrage noi membri cu aceleași gusturi, finalmente siteul riscând să se etransforme în ceva reprezentativ unidirecțional; cu prețul extincției diversității).

Cât despre cum judecăm textele, cred că o facem din două, uneori trei puncte de vedere. Primul, care e crucial, este gramatica. Mai departe, pentru mine personal e ceea ce transmite textul ăla. Iar în ultimul plan poate sta forma - pentru cei care au o dambla cu ambalajul. Însă să încerci să te folosești de ultimul aspect pentru a dărâma primele două este ca și cum încerci cu un ac minuscul să înțepi fundul unei balene.

Nu în ultimul rând, ideea de a anunța ce fel de text postezi mi se pare de-a dreptul hilară și în contradicție cu valorile care stau la baza activității noastre de aici. Nu facem sport de performanță.

Concursul a avut loc în orașul Mizil sau la vila lui Serghei Mizil?

„ce avem noi aici?”

O metrică impecabilă. Conținutul textului nici nu mă mai interesează măcar, metrica îi ia fața de departe și asta e tot ce contează.

Textul l-am perceput ca pe un preambul pentru problemele spirituale cu care lumea se confruntă.

Sunt de acord cu ultimul vers, suntem „ființe mărginite”. Și iată și dovada:
https://www.youtube.com/shorts/VsYrlgTFbWo

Aș redenumi textul din Ciulinul în Ciuciulinul.

sau în unele comentarii zici c-a erupt Vezuviul cu virgule? Unul-două cuvinte, hop o virgulă!

Doar ce-am luat niște cârnați picanți de pe grătar, i-am așezat lăngă o salată verde și o sticlă de vin roșu și am deschis telefonul să văd dacă găsesc ceva interesant de citit. Poemul lui Liviu mi-a plăcut atât de mult încât am tot recitit până când am realizat că am mâncat aproape jumătate din ei fără muștar. E drept, canoanele spun că e nevoie de muștar la cârnați, dar uite că se poate și fără. E drept, dacă bunicul meu i-ar fi făcut, el nu ar fi uitat muștarul, dar pănă la urmă e vorba de ceea ce simți. Desigur că unii din noi au așteptări (evit cuvântul „prejudecăți” așa cum evit usturoiul înainte să mă duc la stomatolog) care uneori nu se transformă în împliniri, așa cum omizile nu devin mereu fluturi. Soluția este la scriitorii, nu știu dacă să le zic canonizați (că totuși nu-s sfinți) sau clasici, care deseori vorbesc în operele lor, fie direct fie indirect, despre Eterna Căutare. Deci să luăm aminte la canoanele Eternei Căutări și să dezrădăcinăm copacii, să mutăm munții, să dăm la o parte capacele de canalizare, eventual să facem focuri indiene, și să sperăm că la un moment dat vom da peste ceea ce ne dorim, așa cum ne dorim noi, reușind să facem diferența dintre punct de vedere personal și evidență naturală irefutabilă.

Mărturisesc că nu am simțit aritmiile despre care Iulia vorbește. Dar o dată ce am citit comentariul ei m-am aplecat cu atenție asupra textului și recunosc că le-am sesizat dincolo de orice îndoială rezonabilă, ca să mă exprim în termeni juridici (că o parte din dialogurile de aici seamănă a pledoarii reale). Cu toate astea, dacă citind, primul lucru a fost să continui să mănânc uitând de muștar și să mai chem și pe cineva din casă să mă audă cum recit (am trecut și de jumătatea sticlei de vin pe nesimțite - la fel cum am trecut prima dată de geamandură la 14 ani la Mangalia), se cheama că aritmiile respective sunt mai degrabă o chestie de background, de gust și de capriciu. Astfel spun: e foarte în regulă în cazul poeziei. E drept, în cazul mașinilor nu, că degeaba ne impresionează o mașină dacă după ce plecăm de pe loc realizăm că nu merg frânele, de exemplu. Dar Liviu nu e producător auto, ci de poezie. Și cum esența oricărei creații este măsura și nu rigoarea cu care aceasta ajunge la tine sufletește, se cheamă că poemul ăsta este pentru mine personal unul foarte reușit. Atât de reușit încât am uitat muștarul după cum spuneam și am mai început să-l recit cu voce tare prin casă râzând. Iar singurul motiv pentru care mă opresc aici este pentru că trebuie să merg în beci după a doua sticlă de vin.

Există vreo adresă de e-mail la care te pot contacta?

Un text foarte bun. Matur, vizionar, cu o dinamică specială, a cărui valoare stă nu numai în limbajul și imaginile accesibile, dar în ușurința cu care Leo reușește să creeze o atmosferă firească și credibilă. Fiecare vers e ca o cărămidă în plus care sedimentează un edificiu liric controlat, remarcându-se nu neapărat prin expresii și construcții de efect, ci prin senzația generală cu care te lasă și tabloul vizual care prinde din ce în ce mai multă viață pe măsură ce citești. E un text care te lasă pe gânduri, cu niște inserții inteligente și sensibile, părând scris de-a dreptul dintr-o bucată. Nu am mai citit demult ceva atât de clar, căruia să nu îi găsesc nici măcar un lucru pe care l-aș modifica, scoate, etc. Felicitări, Leo!

O curgere sensibilă și sublimă a unei combinații dintre vulnerabilitate și introspecție care schițează un proces de autodescoperire print-o emoție autentică și puternică. Imaginea din final e (pentru mine) neașteptată și deopotrivă de efect, reușind să închidă textul într-un cerc de simboluri. Cât despre elementul central al poeziei, respectiv lacrima, ei bine, lacrimile în poezii sunt în genere niște elemente teribil de nesurprinzătoare și prețioase, însă te ridici cu mult deasupra peste genul acela de lirism, reușind să creezi o imagine a contemplării originală și profundă. Am citit textul de mai multe ori pe parcursul zilei și l-am interpretat în diferite feluri. E o lectură frumoasă care a reușind să coboare în mine funia lungă a liniștii.

din pantecele locuintei mortilor catre El am strigat, si El a luat aminte la glasul meu

Salut. Voiam să îi acord o stea Otiliei pentru ultimul text postat dar am realizat că în loc de 120 am acum nivel -10. Presupun că e o eroare. Se poate remedia?

Când postezi un text public vei primi păreri și pro și contra. Acum în funcție de personalitatea pe care o ai e posibil să iei totul echilibrat sau nu. În cazul meu recunosc, când am început să postez pe site acum 20 de ani și m-am trezit cu sfaturi să merg să mai citesc, să scriu mai rar și să gândesc mai mult, că ce scriu e prea direct, prea sărac în imagini și că nu există insights, am fost extrem de dezamăgit și supărat - cu atât mai mult cu cât în viața reală câteva personaje îmi spuneau exact contrariul. Dar, aveau dreptate. Motiv pentru care am avut grijă să nu îmi șterg primele texte postate aici ca să mai pot râde uneori de mine.

Despre textul de față: cred ca ai un discurs mult prea direct, în sensul că nu pot spune că am citit ceva care mi-a rămas în minte, care m-a lăsat pe gânduri sau care mi-a creat o stare. Pare o descriere rece ușor ciuntită de simboluri. Să nu mai vorbesc de versul ăla cu „ne împerecheam” care sună total nepotrivit în contextul stilisticii pe care încerci să o abordezi. Singura strofă care mi-a atras atenția e cea cu numărul 4, care curge firesc, fără prețiozități, și care pare să construiască ceva (ce nu se mai construiește din păcate).

Acum câteva zile spuneai mi se pare că poezia ta nu e una clasică și că tu ești mai modern sau mai urban. Lucru care e foarte în regulă, doar că nu te încadrezi nici acolo, după părerea mea. Pe alocuri, citindu-ți textele, am senzația că în contextul poetic nu ai un vocabular clar, finisat, pentru că de multe ori există discrepanțe între anumite expresii și imagini. Așa că spun și eu ce mi-au zis alții mai demult: mai citește, mai scrie, mai taie, mai aruncă la coș și vezi ce rămâne.

Un text frumos, cu o curgere firească și imagini reușite care se leagă între ele.
Îmi place foarte mult echilibrul scrierii tale, maturitatea dar cumva și ușoara naivitate sau deschidere pe care o ai în a jongla cu sensuri și imagini. Unul din lucrurile care îmi place foarte mult este că ai reușit să nu fii previzibilă, deși am intuit că vei continua să vorbești despre copaci până la sfârșit ai reușit să o faci într-o manieră care te ține lipit de text, prin care aspiri și îți imaginezi lucrurile pe care le citești. Sugestia lui Bogdan mi se pare excelentă, sună mult mai bine, într-adevăr. Steaua o dau pentru text exclusiv, dar îți spun și la mulți ani și toate cele bune!

Mi-aș fi dorit să scriu eu prima strofă, atât de mult îmi place. Cu restul textului nu am rezonat foarte tare dar mărturisesc că mi s-a părut cumva previzibil, poate din cauza asta. Dar prima strofă e foarte frumoasă, pare din cu totul alt film.

Nu urbanul este problema ci expresivitatea. E un lirism extrem de facil care de multe ori ajunge în zona intertextului.

Citind textul dar și comentariile autorului am avut reacția asta
https://www.tiktok.com/@xsorbik/video/7189779058517970182?lang=en