Claudiu Tosa

Un text care se dezvoltă prin intermediul unui joc subtil de opoziţii şi contrast între viaţa tânărului şi cea de adult. Subliminal transpare că deşi suntem adesea atraşi de ideea de a rămâne tineri şi puternici, există un fel de bucurie în acceptarea vieţii şi a faptului că nu putem controla totul. "rai ne facem numai din locurile-n care suntem cei mai singuri" sugerează că putem învăţa să fim fericiţi chiar şi în mijlocul suferinţei şi a schimbării. Imaginea cerului izbucnind din călcâie este de departe una din cele mai reușite pe care le-am citit în ultima vreme, o metaforă care te absoarbe ca o gaură neagră și în care e atâta simplitate, atât de mult adevăr, simbolism și autenticitate, încât m-am recunoscut imediat în ea. E posibil ca pentru unii să fie exagerat ce spun, dar imaginea cerului izbucnind din călcâie e în viziunea mea una antologică, un adevărat castel al lui Howl.

Mi-a plăcut foarte mult textul. Eram curios unde o să ajungă. Este stilul tău caracteristic dar un pic mai direct, mai declarativ, cu accent pe final, poate cu mai puține simboluri decât de obicei dar cred că mult mai puternice. Comparația din prima strofă mi se pare superbă iar imaginea din penultima m-a făcut să zâmbesc. E un aer mai matur aici, mai atotcurpinzător. Cumva un fel de calm amestecat cu contemplare în haina subliminalului.

Cred ca ar fi o idee bună dacă ai putea include un poem din carte și eventual ceva din prefață și/sau postafață. Dacă textul de aici face parte din ultimele, aș încerca să fac asta să fie mai evident un pic. Toate cele bune!

Fă-te doctor, luptă contra stafilococului auriu, înscrie-te la un curs de karate și bagă-te bodyguard la cineva care are nevoie să fie apărat, ia-ți o calificare în design interior și salvează locuințele frumoase și cu potențial de configurațiile păcătoase care pot genera mucegai și volume scăzute de energie Qi, sunt atâtea posibilități pentru oameni cu ambiție și dăruire.

pe care sper să nu mai ai ocazia să îl perpetuezi prea mult pe site.
Mă îndoiesc că scopul unei noi interfețe și eforturile unora de a repune lucrurile pe picioare au ca scop promovarea genului de derapaje care se văd mai sus.

Deși ăsta e un text care pentru mine nu transmite aproape nimic, mi se pare total absurd să-l faci pe autor superficial, autosuficient și să-i spui să meargă la cules de porumb. E un atac la persoană gratuit, cu accent pe gratuit, pentru că autorul nici măcar nu te-a provocat cu ceva. Deci nici măcar nu vorbim despre o luptă bărbătească ci mai degraba despre un derapaj infantil.

Apoi afirmația potrivit căreia cei care scriu vers alb împreună cu cei cu 120 sunt vai de poponeața lor e la fel de gratuită și de prost gust.

Ce se înțelege din comentariile tale este că tu ești complet convins că ăia fără nivel sunt autosuficienți și superficiali și atât cei cu nivel cât și amatorii de vers alb (adică restul) sunt vai de curul lor. Cu alte cuvinte, întreg siteul e plin de incapabili și numai tu ne poți salva pe toți. Doar că eu nu am nevoie de salvarea ta și nici alții nu cred că au chef de binele tău cu forța.

În cazul în care nu ai înțeles, aici nimeni nu caută salvarea, ci evadarea. E o diferență majoră între cele două, atât de formă cât și de substanță. Dar dacă ții morțiș să salvezi pe cineva completează un formular de voluntariat la crucea roșie sau mergi și salvează refugiați pe mediterană. E nevoie de oameni cu dedicarea și determinarea ta în altă parte, aici nu te merităm, de ce te irosești? Ține minte, când va veni vremea Dumnezeu te va întreba: „ce ai făcut cu tot excesul de zel și determinarea pe care ți-am dat-o, Rudy, ca să te primesc în Rai?”
Ce-o să-i zici? Că ai salvat lumea jignind-o non-stop pe poezie.ro?

Cred că uneori continui acolo unde trebuie să te opresti și invers. În prima strofă ești prea descriptiv, vii cu niște detalii de care din punctul meu de vedere nu e nevoie.

„Când intru în tine cu vinul în gură” mi se pare o gratuitate, nu adaugă nimic textului. Din contră, îl transformă într-un graffiti pe un perete de bloc. Mai departe, cascada de nume e obositoare și fragmentează și mai mult textul. Apoi urmează elemente de politică, război și altele asemănătoare cărora nu le văd și nu le înțeleg rostul.

Scrierea pare mai degrabă un exercițiu, după părerea mea eșuat, dar de foarte multe ori exercițiile eșuate scot din noi balastul ca mai târziu să iasă la suprafață ceea ce cu adevărat merită.

Nu pot să spun că am reținut ceva din text.

Textul e un fast-forward prin tărâmurile copilăriei. Plin de inserții simboliste pe care unii din noi le cunosc iar pe care alții nu le pot ordona nicăieri din simplul fapt că au ratat vremurile alea. Puteai să mai adaugi Flori fete sau băieți, ceva despre „Pe capetele noastre trece un tramvai/în ce direcție trece acest tramvai”, Datea pe animale și multe altele. Dar nu neapărat simbolurile din text sunt de efect cât relatarea în sine și modul firesc în care reușești să le legi unele de altele. Dacă aș schimba ceva lucrul ăla ar fi finalul, nu e nevoie de el deloc.

Uitasem steaua.

E clar poezie, din punctul meu de vedere, nu personale. Și e în definitiv genul de text asupra căruia nu te poți apleca pe bucăți, ci trebuie să îl privești dintr-o perspectivă generală, totală, cu atât mai mult cu cât nivelul simplismului în materie de imagini scade abrupt în ultima strofă, doar pentru a arăta și mai tare cât de mult se poate spune în foarte puțin. Într-un fel sau altul dragostea e cel mai frumos dar pe care îl poți primi de Crăciun. Poate sună pueril dar în contextul textului de mai sus lucrul ăsta mi se pare transmis foarte frumos, în special prin impactul vizual al imaginii din final.

Știu că Ștefan e destul de sensibil la critică dar îmi permit să las o părere pe text - cu riscul de a-l supăra. Dar cum eu însumi în calitate de autor am preferat mereu părerile directe și am respins perdeluțele, aplic același principiu și din postura de comentator.

Eu nu am înțeles despre ce e vorba în postarea asta.

De exemplu, ițesc zambilele în nară pare o exprimare nefericită, am rămas cu impresia că îi cresc cuiva flori din nas iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost că s-ar putea să citesc vreo odă mortuară, închinată vreunui nefericit care nu se mai află printre noi dar care merită pomenit din niscaiva motiv.

Vara miroase a rostire nu știu ce înseamnă și nu pot intui și nici nu am cum să îmi imaginez. Este un vers atât de închis, cu o miză atât de păsărească încât alegi să treci mai departe sperând că vei da peste ceva care dă sens poemului. Dar urmează arborele în care potrivit poemului râd unii cu duiumul. Cine, nu se știe. Primul lucru la care m-am gândit au fost maimuțele. Dar ce legătură ar putea avea maimuțele cu ghiocelul din următorul vers m-am întrebat și ce legătură au toate astea cu zambilele din nări ale potențialului nefericit despre care vorbeam la începutul comentariului? Asta dacă zambilele din nări nu cumva reprezintă de fapt o metaforă pentru clasicul strănut dar pe nas. În fine, mister.

Pe urmă liniștea cioplită în plăceri sună a „noaptea pe șustache navigând singur pe onlyfans” - intenția o fi fost ca cititorul să se gândească probabil la primăvară sau ceva de genul, dar la mine n-a ieșit.

Pentru mine ăsta e un stil mort. Nu duce nicăieri, poți debita în stilul ăsta mii de poeme. Versuri pe bandă rulantă ferecate în cataclisme verbale poți citi o dată, de două, poate de nouă, dar în orice stil există două tipuri de dezvoltare pentru autor:

1. pe orizontală - asociată cu lejeritatea în exprimare, vocabular, imagini, etc

2. pe verticală - maturizarea sau dezvoltarea stilului care în timp nu mai seamănă cu ce a fost, dar nici nu devine neapărat ceva extrem de diferit.
E o maturizare asemănătoare cu cea a lui Harap Alb, care pleacă băiat de acasă și se întoarce bărbat, dar tot Harap Alb e, nu își pierde identitatea, evoluează însă.
Doar că aici, dacă te uiți la primele texte ale lui Ștefan din cele peste 5000 mii îl vezi într-adevăr pe Harab Alb băiatul, dar când le citești pe ultimele în loc să îl întâlnești pe Harap Alb bărbatul dai peste Clorofil Dumitru.

La ultimul meu comentariu pe un text de-al lui Ștefan, mi-a răspuns că am o părere proastă despre el. E greșit. Părerea pe care o am este că trebuie să treacă mai departe, să „move on”, să mai experimenteze, să se mai joace. Aș ieși din zona asta lirică crepusculară neapărat până când nu sfârșesc prin a mă lua 100% în serios.

Ai dreptate, cred că puteam să fiu mai concis în comentariul despre intervențiile nepotrivite, spunând pur și simplu că cei care derapează, la un moment dat, se vor exclude oricum singuri și că fie alegi să îi ajuți să o facă mai devreme, fie îi ignori. Altfel spus, nu am nimic împotriva polemicilor mai „dure”, dar e corect, când polemica se transformă în mitralieră de ghiolbănism atunci nu merită.

Poemul se sprijină pe o sensibilitate extrem de bine dozată. Mai mult decât atât, inserțiile cu caracter personal îl fac să respire și să devină fluent, întreg textul construindu-se, din punctul meu de vedere, în jurul primului vers ("sângele meu curge cu mugurii, curge cu toporașii"), care pare să sugereze o înnoire sau o regenerare a sinelui. Versurile despre amintiri și despre cei care poartă baloane în locul inimii pot fi interpretate ca o aluzie la pierdere și tristețe, sau la dorința de a păstra amintirile vii, evocând sentimente trecute. Îmi place metafora dianei albastre care pare să simbolizeze un fel de dorință de a găsi un sens mai profund, o conexiune spirituală cu lumea.

Prima strofă mi se pare din alt film. Am citit textul fără ea și sună chiar mai bine. Penultima e prea sensibilă pentru mine, deja după primele două versuri am intuit linia pe care va merge. Cu toate astea îmi place finalul, ar merita rescris textul la un moment dat. Cât despre titlu, putea să fie altceva și nu schimba cu nimic textul. Pare mai degrabă o găselniță.

Despre plecări:

Dacă ai ști de când se tot pleacă de aici din cauza unora sau altora. Mai demult, când tu nu erai pe poezie.ro, se scriau adevărate balade de rămas bun, se puneau în scenă adevărate piese și momente isterice. Unii trânteau câte una și dispăreau, alții se dădeau de ceasul morții în alte câteva zeci de comentarii și alte câteva texte în speranța că cineva se va ruga de ei să nu plece.
Mai era încă o categorie, cei care sperau să suscite instinctul matern în și fel de colege și să reușească în felul ăsta să se dezvirgineze.

Foarte mulți s-au întors. Mai puțin ultima categorie care a trecut ulterior la siteuri de profil.
Iar cei care au rămas out din ambiție sau orgoliu au crezut multă vreme că au luat cu ei ceva de aici, lăsând vreo pagubă în urmă. E însă tocmai invers, siteul ăsta e un vampir energetic, în momentul în care pleci pe criterii din astea lași de două ori mai mult decât o făceai când scriai.

Despre Rudy:

Când nu îți place de cineva ai două opțiuni, fie „îl faci” elegant, fie îl ignori, iar la un moment nu te va mai vizita pentru că nimănui nu prea îi place să vorbească cu pereții.

Comentariul lui Rudy e un pic deplasat. Pe de altă parte l-am văzut la fel de direct exprimându-se cu privire la texte care îi plac. Deci nu cred că e ceva personal sau gratuit ci mai degrabă o varianta mai extremă a unei sincerități debordante care sunt de acord că se poate șlefui.

Salut, Radu. Pe siteul nou textele din pagina de autor se incarca foarte greu daca vrei sa cauti ceva de mai din urma. Spre diferenta de formatul actual unde numarul de texte total e impartit in cateva pagini usor "navigabile" care afiseaza un numar de texte preincarcat, pe noul site trebuie sa incarci cate un numar mic (pe masura ce dai scroll) si de cele mai multe ori astepti foarte mult. Exista vreo rezolvare?

In ciuda unei ușoare aparențe de text „la îndemână” mi s-a părut un poem sensibil care reușește să creze un areal vibrant, colorat, dar și un mesaj subtil despre iubire și speranță. Poemul cred că este scris 100% sub impuls emoțional, undeva in centrul triunghiului dintre trecut, prezent și viitor și după lecturare te lasă cu impresia unei simbolistici personale, pe care o poți intrepeta în mai multe feluri, dar care cu siguranță ascunde mai mult decât ceea ce se vede.
Iulia nu mizează pe imagini de efect și nici pe contrucții impresionante din punct de vedere stilistic. Cu toate astea poemul are, cel puțin pentru mine, un impact vizual credibil și natural care proiectează o lume vie și plină de mișcare, alături de explorarea unei sensibilități deghizate mai degrabă în descrieri mundane și evocări (uneori) uzuale, care însă, la un loc conturează un tablou finisat de pensula nostalgiei.
Aș mai adăuga simbolismul scenei finale, în care castanele au „pântecele desenat drept pe ele”, o metaforă pentru fertilitate și viață, sugestivă pentru un nou început. De asemenea, descrierea fântânii care curge rar poate fi interpretată ca o reflectare a dificultăților vieții, dar și a speranței că acestea vor fi depășite în cele din urmă.

Textul l-aș modifica ușor, cu următoarele sugestii:

- aș sterge „Mirajele, miraje”
- aș șterge complet versul cu cei 1000 USD și l-aș înlocui cu altceva pentru că nu pare să facă prea bine corp comun cu textul, înțeleg însă ce se dorește transmis

transmite ce, boli? Ăsta e comentariu?

Am citit textul și mi-am spus că asta e ceva ce cu siguranță numai autorul înțelege. Citind mai departe și comentariile am înțeles că am dreptate.

Steluțele acordate textelor din atelier nu sunt deloc ceva nou, dimpotrivă, însă din punctul meu de vedere e obligatoriu ca în cazul ăsta steluța să fie însoțită de un comentariu detaliat, pe măsură și de bun simț.
Ori mie mi se pare că în comentariul de mai sus bun simțul lipsește cu desăvârșire. Liviu spune nici mai mult nici mai puțin „Îl recomand pentru că eu îl înțeleg da' voi nu. Și voi nu îl înțelegeți că nu sunteți atenți la semnele de punctuație”. Mă simt deja ca cititor aproape etichetat ca fiind incapabil să citesc un text.

Apoi Liviu citează 3 versuri din text și asta e argumentația, un simplu pretext, o găselniță, pentru a da steaua. Ca să fiu sincer comentariul e la fel de slab ca textul.
Dacă aș putea, aș acorda o contra-steluță cu rugămintea către Liviu să argumenteze și să explice cum interpretează el textul și care e valoarea sa.

Cât despre text, mi se pare slăbuț, inconsistent și nu cred că transmite o emoție sau un mesaj coerent și clar. „saigonul iubirii” putea fi „irakul iubirii”, „hiroshima iubirii” și tot nu ar face diferența.
Versurile „nu pot acolo, este prea ascuțit” m-au făcut să izbucnesc în râs iar continuarea „nu e intrare secretă” la fel.

Parcă am citit o nuvelă de Cehov, asta e senzația :)

Cred că strofa doi este un pic prea descriptivă. Am încercat să o modific în mai multe feluri dar mă las păgubaș, simt că mai mult stric. Cert este că nu o simt ca făcând corp comună 100% cu restul poemului. Eventual după „și să-mi savureze mîncarea” aș sări direct la strofa numărul 3. Cam atât despre ceea ce cred că e perfectibil.

În schimb, restul textului îmbină sinceritatea brută, care pe unii i-ar putea face cu ușurință să cadă în penibil, cu o simbolistică fină și un lirism matur.
O posibilă interpretare: textul descrie o stare de depresie și singurătate profundă, exprimând sentimente de izolare, durere și neputință iar simbolurile sunt puternice și ilustrează ideea unei vieți lipsite de sens sau bucurie. Ideea de a găti doar pentru sine subliniază izolarea și lipsa de conexiune cu alți oameni. Ca un impuls salvator să spunem, gătitul în sine e o încercare de a atrage atenția și de a iniția sau menține conexiuni cu ceilalți, prin prisma faptului că personajul își dorește să fie văzut și înțeles de ceilalți. Invitația la masă e în realitate un fel subliminal de a împărți cu ceilalți lucrurile menționate anterior dar fără a le aborda în mod direct cu ei.
Finalul textului cam are două variante:

(1) sugerează o renunțare la speranță și o acceptare a morții ca pe o formă de eliberare, personajul simțindu-se ca și cum ar fi într-o moarte asemănătoare cu cea dintr-o iubire neîmpărtășită, unde este singur în toate fotografiile, sugerând o lipsă de conexiune și încercări eșuate de a se conecta cu alții.

(2) sugerează o formă de alienare prin intermediul medicamentelor și a tatuajelor cu numele companiilor farmaceutice, ultimele fiind în realitate un simbol al corporatismului și al medicalizării care sugerează o lume în care problemele emoționale și psihologice sunt tratate mai degrabă ca afecțiuni medicale, negând astfel natura absolută a naturalismului existențial pe care suferința se sprijină - în favoarea materialismului profan.
Numărul necunoscut sugerează o incertitudine și o nesiguranță în ceea ce privește viitorul și o dorință de a evita gândurile sau adevărul dureros. Sau numărul necunoscut poate sugera o teamă a personajului de a se confrunta cu o anumită situație. Ezitarea de a răspunde la numărul necunoscut poate fi văzută ca o confirmare a faptului că personajul e într-o situație fără ieșire sau blocat într-o stare de suferință.

E un text frumos, bravo!