Claudiu Tosa

Doamnă Petrov, s-ar putea spune cu ușurință că v-ați ales greșit cuvintele. Însă insistați, lucru care spulberă această presupunere.

E un text care se bazează exclusiv pe truisme. Putea fi de două ori mai lung și efectul ar fi fost identic.

Tainica veioză m-a blocat, recunosc. Deja aveam în cap un comentariu pregătit dar... când am ajuns la versul ăla am uitat tot.

Textul curge ca o amintire care nu s‑a vindecat niciodată, doar s‑a sedimentat. Finalul, cu „încălzitul mâinilor pe gâtul altora”, rămâne în minte ca un gest mic, dar încărcat de frig, emanând o durere spusă fără ocolișuri, dar și o tandrețe stranie, aproape vinovată. E genul de text care nu se termină la ultimul vers. Continuă mai degrabă să pulseze în tăcerea pe care o lasă în urmă.

Bună ziua, am rugămintea să nu mai trimiteți textele vechi, încadrate deja la atelier sau în pagina de autor, pentru reaprobare. Odată ce ele au fost încadrate acolo cu mulți ani în urmă procesul de aprobare nu le va clasifica diferit. Din contră, dacă veți insista, vor ajunge toate refuzate permanent, pe motiv de tentativa de fentare a sistemului de moderare - ceea ce automat va pune in discuție daca nivelul dumneavoastră de acces pe site este de fapt cel potrivit.

Vă mulțumesc pentru intelegere.

Bună ziua, domnule Ghilezan, și bine ați venit pe poezie.ro.

V-am acordat nivelul de acces 100 pentru a putea comenta și posta texte fără a fi necesară verificarea prealabilă din partea editorilor.

Ne bucurăm să vă avem alături de noi. Comunitatea noastră trăiește din schimb de idei, din lecturi atente și din reacții sincere, astfel că vă invităm, când considerați potrivit, să intrați și în dialog cu autorii prin comentarii.

Așteptăm cu interes și alte texte din partea dumneavoastră.

Cu considerație,

Salut Sorin. Începând de azi ai nivel 100. Un weekend frumos îți doresc.

Textul are o coerenta calma si o voce sigura, care isi sustine ideile fara ostentatie. Tema stabilitatii iluzorii este dezvoltata firesc, cu o gandire limpede si consecventa. Metaforele sunt bine alese si functioneaza in slujba sensului, nu ca decor, ci, in cadrul unui ritm echilibrat cu spatiu de respiratie si reflectie. Per ansamblu, e un poem care convinge prin luciditate si printr-o maturitate discreta, fara efecte facile si inutilitati.

Textul e slab si construit pe un cliseu expirat (moartea ca femeie frumoasa), fara nicio reinterpretare relevanta. Umorul e si el grosier si obosit, iar cotidianul e mimat prin poante aruncate la intamplare. Imaginile erotice sunt primitive si nejustificate estetic, unele chiar profund neinspirate. Nu exista ritm, tensiune sau progresie poetica reala. Finalul incearca tardiv sa para grav, dar nu reuseste sa recupereze nimic. Daca as spune patetic si penibil as fi generos. Nici macar de atelier nu e textul.

Am impresia ca am citit un manual cu instructiuni de asamblare de la o bucatarie IKEA. Multa piesa abstracta, multe suruburi metafizice, dar la final nu ramane nimic functional, doar oboseala si senzatia ca lipseste esentialul. Textul e incarcat pana la sufocare de metafore grandioase care nu construiesc, ci mascheaza lipsa unei idei coerente. Pare mai degraba un exercitiu de gimnastica verbala, unde conceptele mari - gand, minte, univers, constiinta - sunt aruncate unele peste altele fara o progresie reala. Nu exista tensiune autentica, nu exista revelatie, doar o inflatie de imagini care se anuleaza reciproc. Incerci sa spui totul si ajungi sa nu spui nimic. Ironia fortata si pseudo-profunzimea dau impresia unui text care vrea cu orice pret sa para filosofic, dar care ramane la nivel declarativ. Conflictul dintre gand si minte e artificial, neverosimil si lipsit de impact, iar finalul, desi ambalat pompos, nu aduce nicio concluzie memorabila. Universul invelit cu patura de galaxii poate merge in vreo carticica pentru copii dar nu in sectiunea de recomandate

Poti, te rog frumos, sa renunti la iconitele verzi pe care le folosesti ca subtitlu? Inteleg intentia de a atrage atentia, insa acest lucru e incorect fata de ceilalti autori de pe site. Nu este in regula sa iti „evidentiezi” singur postarile in lista de texte. Este echivalentul acordarii unei stele proprii. Textele pot fi remarcate prin „semne” (stele) doar daca acestea sunt acordate de editori sau de autori care au un nivel egal cu 120 sau mai mare.

sa spun: hai Rapid!

Un text pe care daca l-ai afisa in afara perioadei de revelion ti-ar aduce amenzi pentru umblatul cu petarde.

[...] cat despre rau, important e sa nu il umplem cu superficialitatea de a crede ca atunci cand il scriem pe Nichita ne scriem de fapt pe noi.

E un text cel mult de atelier, după părerea mea. Nu mi-a transmis nimic. Dimpotrivă, pare să forțeze limitele gramaticale într-un stil care-mi repugnă, doar de dragul de a părea interesant sau „neînțeles”. Nu mi se pare un rondel naiv, așa cum se sugerează în subtitlu, ci mai degrabă un text asfixiat. I-ai făcut fix ce i-a făcut polițistul din Pulp Fiction lui Marsellus Wallace.

să nu intre vreo albină, e plin de ele

strofa cu patrafir și safir m-a dat pe spate, încă încerc să-mi revin

am vorbit cu Bursuc și mi-a spus că îți putem da liniștiti nivel 120, ca la rândul tău să poți remarca și tu textele care îți plac. Tot după părerea lui Bursuc (dar și a mea) reciți și foarte frumos. Ar fi drăguț să îți mai trimiți câteva poeme la Radio. Ne bucurăm să te avem printre noi.

Am recomandat textul ăsta pentru că are un firesc cuceritor. Pare o dimineață obișnuită, dar în felul în care sunt puse detaliile — irish coffee-ul improvizat, contrastul dintre cum îl bei tu și cum îl prefer eu, cartea deschisă, frunzăritul netului — se simte un soi de intimitate tandră, de apropiere reală. Mi-a plăcut mult cum banalul devine poezie, fără să pară deloc că forțezi metafora. Ultimul rând, cu „ce bine miroase aici”, are o simplitate care rămâne în aer mult timp după ce închizi textul.

Mi se pare că ai reușit să aduni într-un drum spre capătul lumii tot ce înseamnă desprindere, pierdere și, în același timp, regăsire. Trenul pierdut, ploaia invizibilă, rucsacul verde și rochia albastră inventată – toate sunt ca niște repere magice puse în mijlocul banalului. „eu sunt saiyaara” e ca un refren de identitate, și parcă tot textul respiră prin asta. Îmi place mult cum detaliile aparent mici dau forță întregii călătorii. Textul are și un fel de liniște asumată, ca și cum ai scris după ce ai închis toate ușile în spate. Și tocmai de aceea lasă impresia că e o poezie care se citește, dar se și trăiește.