Poezie
dimineața
lfp
2 min lectură·
Mediu
tu vii cu obrajii rosii, moi asemenea
cornuleţelor cu marmeladă făcute de bunică-mea,
cu fruntea tare, ridată, ruptă
parcă de pe suprafaţa caietelor de dictando
în fuste prelungi de singurătate
neasemuit de tristă
atât de tristă
încât figura ta poate developa
cea mai voalată stare
de fericire,
de parcă ai putea să-ţi scoţi zâmbetele
în fotografii mari de birou
şi să le aşezi peste tot.
tu vii
şi zici
eşti frumos toşa
bubui de frumuseţe, şi pe figura ta
senină cuvintele ar fi nişte nori
naşpa şi negri aşa că taci puţin
iar
eu
te cred,
cum aş putea să nu ?
îţi prind încheietura
iar ea se înmoaie
şi degetele mi se strecoară
prin pielea ta,
printre vene,
îţi ating oasele albe şi netede
măduva deasă,
terminaţiile nervoase şi
impulsurile care-ţi fac
carnea să tremure
şi într-o clipă
ştiu tot
ce se poate şti,
tot ce ar putea vreodată
cineva să ştie despre tine,
îti ating ceafa
iar craniul ţi se subţiază
şi străfundul palmei mele
îţi mângâie creierul
şi fiecare idee,
neliniştea,
care te ţine atât de mult
trează nopţile.
suntem nici mai aproape
nici mai departe,
nici mai mari
nici mai mici
unul faţă de celălalt.
se întâmplă să fim numai,
iar asta este
atât de îndeajuns
încât ni se face frică.
02110
0
