Claudia Radu

Când voi muri, Sicriul meu va fi un glob de sticlă. Să pot găsi Viermele din mijlocul pământului. El, Neadormitul...

o! templul tău ruină-i în umbra sânului strălucitor și-n frământarea dulce-a lacomelor guri zadarnic vrei să cauți o unică lucire zadarnic vrei s-auzi un singur glas căci în dogoarea ceasului

În trecere acești oameni și lucrurile lor rămân mai jos de umăr mai jos de cot sub talpă uneori în fașă ziua pune o fundă transparentă un cadou pe care nu-l poți refuza așa cum stau ei

sunt lucruri pe care mi le spun ca un ceas cu pendulă când vine ora mă legăn și în capul meu ceva face ding-dong ding dong ca atunci sub stâlpii de înaltă tensiune porniseră toate

* există în noi o cameră obscură în care fiecare își alege lumina împrumutăm bucuria ne simțim mai ușori mâinile picioarele nu ne mai sunt străine nefericirea e un negativ o developăm cu grijă

nimic nu se regăsește căutarea aceasta în care mâna mea azvârle semințe norilor mâna ta întotdeauna o alta îmi spune că zece degete înseamnă unu plus unu nici nu știu când am început să

În inimă clocești încă Oul unui cuc. Singuratatea îți este unica aripă, Legată la spate. Ai fi vrut să fii pasăre, Dar păsările au cuiburi Spre cer. Copacul tău a crescut cu rădacinile în

când am privit Luna am avut acel fior al întoarcerii dintr-o călătorie lungă cât toate zilele la un loc de ieri și de mâine doar azi rămăsese cu obrazul întors, luminat aprins dinlăuntru

sunt cuvinte care nu se pot înlocui departele nostru rămâne acolo înlăuntrul galeriei prea înalți nu ne putem ascunde sunt zile în care ceasul repetă ora și zâmbetul nu mai poate nici

am obosit am obosit în acest nicăieri acasă dragostea – jalon pentru treceri în viteză o autostradă a sinelui pe care alerg de fiecare dată oprirea deschide un nou drum deformat ca proiecția

luați-mi inima acoperiți-o cu pământ trageți lespedea și dansați dansați până când ploaia va săpa un nou mormânt. voi veni și eu paparudă îmi voi scutura pletele și din ele va țâșni sânge ca

și ei stăteau acolo adunați fiecare pe bucata lui din coaja de banană cum văzusem eu într-o carte de povești cu degețel si degețica tolăniți pe niște petale totul se întâmpla la o intersecție nimic

atât de mulți străini aici împrejurul coastelor - un corset al singurătății pline de chipuri, de pași inutile amprente în nisipuri peste umbra roșiatică a unui apus da peste umbre mereu

* s-a întâmplat ieri sau acum. pasul meu mic peste care așez pasul meu mare pretutindeni sunt. chiar și acolo unde nu există amintire întind trupul și ating fericită muchiile nimic

dincolo e camera albă nicio naștere nu e dureroasa repetiție a spaimei îmi face frig undeva înăuntru mă trezesc în deplină liniște afară totul încremenit - uneori știu – e zăpadă sau

Trăia odată, în orașul cel mare, anume Bucale, Un tânăr măgar, cu numele Stoianovici Gabriel Ramaian. Nu era, zău, un măgar prost. Avea prințipuri, ba chiar trăsături monahale, Dacă-i vedeai cum

el avea două urechi stângi și un singur lob din care făcea vruum vruum auzise că așa se face pentru mai multă siguranță & respect de sine avea o singură scăriță și un ciocanel crăpat în