Cioban Stela

citesc printre rânduri în cartea inimii gânduri pășesc printre vânturi și frunze ucise de cânturi aleea din parc goală ploaia curgând ca o smoală culeg amintiri anotimpuri și iepurii

melancolia îmi dă târcoale ca un câine flămând rup dimineața fâsii galbene ruginii cântecul frunzelor lovite de vânt doar pasărea privirii se avânta spre cer copacul își înfinge ghiarele în

crâmpeie de speranta sper ca soarele sa ma îmbrățișeze în dimineața asta sper ca disper că totul se naruiește până și gândul ca mâine e duminica nu mai contează pășesc printre oameni și am

ziua asta se arată senină doar norii gândurilor se plimbă de mână pe fruntea cerului ascult freamătul lumii care se smulge din carnea privirii soarele își sprijină razele pe ploapele

geana nopții tremură în fereastră printre frunzele privirii poposesc visele stelele își aruncă lumina de pe covorul cerului strâng la piept întunericul și adorm doarme și lumea prăbușită

pe fruntea vieții coroana cu spini mă înțep în uitare și țip însă ecoul se izbește în mine ca de un zid scot din carnea inimii cuțitele durerii în golul din mine rămășițe de

mi-ai lăsat un semn la fereastra sufletului că pleci din nou pe marea învolburată a zilei vâslind spre necunoscut cu o singură mână îngenunchez în fața oglinzii din care chipul tău a

se lasă noaptea peste inima mea îmbrăcată de culcare în multă culoare la poarta inimii bate somnul de șoapte când am uitat că o oră e cât o gondolă care plutește pe

mă arunc în bizar încălecând pe val călătoresc spre necunoscut apărut sau părut e de neînțeles de ce am ales să tot caut forma unui apus printre aripile timpului scurs viața

stau și mă gândesc la viață când viața curge pe lângă mine în viteză aștept să pice coaja de întuneric și soarele să-și arunce razele ca un snop în brațele mele până atunci pictez

îmbătrânește ora agățată în plasa timpului nori de viață pe cerul cuvintelor îmbrățișsrea privirilor privesc în tine și mă văd pe mine fără trecut respirând aburul unei

mângâi obrajii dimineții cafeaua curge ca un izvor printre monotonii matinale îmi șterg ochii de vise și plec către servici cu povara zilei aruncată în spatele gândului desfăcută în

cuprinsă de ape mă dezbrac de lumină și mă arunc în valurile cerului. m-am lecuit de viață mi-am pansat inima care șchiopăta alergând într-un picior pe un ciob de vis. alergând

dezghețul din mine va inunda toată lumea omul de zăpadă se va nărui topit în mine iar strada care duce la viață mă va trece de întunericul nopții fac planuri de viitor din bucăți de

pagini de gând răsfoite răscolite caut ceva poate absurd poate absurdul citesc în ochii ploii destinul stau în colțul meu și măsor dimensiunea tăcerii caii albaștrii biciuiți

iminent imanent impertinent se scurge timpul în albia vieții târâind destine frânte eu mă las dusă de val valuri valuri străpung smulg sugrum când pășesc în prăpastie ca pe

zboruri frânte răsfânte a se naște speranța în scutece de zăpadă sănii spre nicăieri sap pe marginea ideii că noaptea si-a îngropat tăcerea sub pleoapele negre privirea scotocește în

mi-am ascuns suferința în coaja trupului pășind mereu spre mâine când cicatrici de piatră îngreunau picioarele nu se mai poate sau poate că într-o zi voi merge în acea călătorie spre