Cioban Stela

sunete miresme culori primavara galopand peste noi tu si eu doua flori mangaindu-se cu toate petalele doua petale albe sarutandu-se doua parfumuri amestecate intr-un singur miros

umbra ta imi cade in brate bratul tau cuprinde umbra mea suntem doua umbre imbratisate desprinse din luna sarutate in crestet de luna aruncate de luna pe zidurile care imprejmuiesc

de-atat verde infrunzesc de-atat alb inmuguresc de-atat rosu infloresc de atata primavara iese inima afara si goneste ca nebuna pe iarba unde calca luna.

cand primavara ma impresoara imi pun stavila dorintelor care gonesc nebune pe cararile inimii dorul de tine imi taie gandul in doua ma mistuie dorinta de a te inchide in sufletul meu si de-a

ca o frunza ivita pe creanga norilor te tii de inima mea te tii de viata mea cu ambele maini imi strapungi gandurile cu privirea ta flamanda de mine ca o frunza ivita pe creanga norilor te

lasa-ti gandurile sa navaleasca peste mine sa muste din inima mea lasa-ti privirea sa se napusteasca peste mine sa se incolaceasca de trupul meu ca un sarpe lasa-ti inima sa alerge peste

sunt flamanda de iubirea ta atat de flamanda incat iti devorez inima rup bucati de iubire si le inghit nesatioasa inghit glasul tau imbibat de dorinte ma hranesc cu urma chipului

parul tau in care soarele s-a ascuns umbra unui vis vreau sa ma ascund in adancul inimii tale sa adorm langa privirea ta mangaietoare invaluita in razele dorintei tale de a-mi cutreiera

am crezut ca universul incape intr-o lacrima ca soarele se scurge peste blocuri ca arborii fara frunze si-au pierdut identitatea ca banalitatea e starea inimii care a uitat sa bata ca

in aceasta primavara imi voi construi vise din flori apoi le voi culege una cate una pentru a ma imbata de frumusetea si parfumul lor voi zidi clipele pana se vor izbi de cer si se vor

e pacat ca pacatul sa-ti stapaneasca viata si sa te smulga din paradisul pregatit de ziditor pentru fii pocaintei si ascultarii e pacat ca pacatul sa-ti sparga viata in mii de

bună dimineața am spus dimineții care se furișase tiptil în odaie odată cu o rază de soare îmbrăcată cu o rază de soare mi-am scuturat visele din minte și-am revenit cu picioarele pe

a venit din nou toamna nimic nou sub soare soarele care n-a mai venit a uitat sa se plimbe pe cer cum am uitat și eu ce lună este și m-am îmbrăcat prea subțire și mi-am îmbrăcat prea

citesc printre rânduri în cartea inimii gânduri pășesc printre vânturi și frunze ucise de cânturi aleea din parc goală ploaia curgând ca o smoală culeg amintiri anotimpuri și iepurii

melancolia îmi dă târcoale ca un câine flămând rup dimineața fâsii galbene ruginii cântecul frunzelor lovite de vânt doar pasărea privirii se avânta spre cer copacul își înfinge ghiarele în

crâmpeie de speranta sper ca soarele sa ma îmbrățișeze în dimineața asta sper ca disper că totul se naruiește până și gândul ca mâine e duminica nu mai contează pășesc printre oameni și am

ziua asta se arată senină doar norii gândurilor se plimbă de mână pe fruntea cerului ascult freamătul lumii care se smulge din carnea privirii soarele își sprijină razele pe ploapele

geana nopții tremură în fereastră printre frunzele privirii poposesc visele stelele își aruncă lumina de pe covorul cerului strâng la piept întunericul și adorm doarme și lumea prăbușită

pe fruntea vieții coroana cu spini mă înțep în uitare și țip însă ecoul se izbește în mine ca de un zid scot din carnea inimii cuțitele durerii în golul din mine rămășițe de

mi-ai lăsat un semn la fereastra sufletului că pleci din nou pe marea învolburată a zilei vâslind spre necunoscut cu o singură mână îngenunchez în fața oglinzii din care chipul tău a

se lasă noaptea peste inima mea îmbrăcată de culcare în multă culoare la poarta inimii bate somnul de șoapte când am uitat că o oră e cât o gondolă care plutește pe

mă arunc în bizar încălecând pe val călătoresc spre necunoscut apărut sau părut e de neînțeles de ce am ales să tot caut forma unui apus printre aripile timpului scurs viața

stau și mă gândesc la viață când viața curge pe lângă mine în viteză aștept să pice coaja de întuneric și soarele să-și arunce razele ca un snop în brațele mele până atunci pictez