Cioban Stela

între amintirile mele curge imaginea ta la marginea pădurii talpa gandului pășind spre soarele ce apune vărsând valuri de roșu în părul meu petale de tristețe sau poate nostalgie presate

doar un sarpe îmi mai mușcă inima pizma această ciudă pe viață că trece nepăsătoare prin venele sufletului o să-mi răsucesc arcul privirii pentru a prinde iepurii albi care țopăie pe

merg de mână cu umbra pași cadențați spre ziua de mâine cad gânduri în urma mea în umbra mea am disecat cu tăișul privirii această însoțire am extirpat umbra din inimă până ce soarele

mă închid în mine ca un întemnițat îmi pun lanțuri la vorbe și plâng în pumni până lacrimile curg șiroaie pe umeri condamnată să trăiesc în pustietatea din mine ud singura plantă care

florile acestea scuturate de pe crengile gândurilor aleile din parcuri pașii pierduți risipiți pe drumul vieții pasărea care cântă înjunghiată de propria nepăsare grădina în care am

nu moare acest anotimp al vieții în care totul se ofilește toate nădejdile au fugit fugărite de cai și umbre frica de întuneric mi se înfinge în inimă fiecare minciună dă năvală pe

mă îmbăt cu vorbe goale atât de goale atât de vorbe în anticamera vieții în așteptare în așteptări mai multe ca dar toate astea nu sunt decât sau poate nici nu sunt.

mă ridic din amorțeală și privesc chipul unui vis ca un vânt pribeag zburând spre cer gonesc pe cărările fricii că te voi pierde că mă voi pierde nu va mai rămâne nimic din nimicul

am obosit să urmăresc fluturi de noapte în plină zi să cos amintirile între ele până vor fi o pătură cu care să mă învelesc picioarele acestui întuneric mă strivesc doar o rază de

gânduri desculțe venind către mine păduri dezbrăcate de pomi o zi sau două și vor muri toate speranțele născute prematur hățișuri de vise mă pierd printre sau prin roua dimineții venită

picioarele reci ale dimineții pășesc peste mine în groapa inimii am înghesuit vise nu vreau să mă trezesc la realitate să beau o cafea cu mine însămi să privesc lucid viitorul cu

cântarea asta se zărește strecurându-se printre dărămăturile inimii ca o mână apucându-mă și ținându-mă strânsă mă leagă de trecut mă dezleagă să pășesc singură pe unde pașii au

mai grea decât singurătatea care cântărește prea mult pe cântarul vieții eu și ecoul țipăt în miezul unei nopți fără miez.

fiecare dimineață se desface ca o floare arsă de soare ne dăm întâlnire în lumea mea de piatră ne lovește amintirea clipei prezente care galopează spre mâine stau în colțul meu și

vânez dorințe care fug disperate ne paște căutarea sinelui printre ruine de vise pe o uliță de soare raza speranței alunecă ruptă ne mușcăm cu cuvinte până la sânge iepurii durerii se

înveșmântez clipa cu zdrențe la mâna a doua o ia razna tăcerea asta bolnavă nu se naște nimic în maternitatea gândurilor doar un pui de somn îmi ciugulește genele visez cu ochii

coaja clipei căzută mă pierd pe aleile dimineții gândurile galopează scuturându-și coamele soarele mă strânge între raze până mă prefac într-un ghem de lumină.