Cioban Stela

îmbătrânește ora agățată în plasa timpului nori de viață pe cerul cuvintelor îmbrățișsrea privirilor privesc în tine și mă văd pe mine fără trecut respirând aburul unei

mângâi obrajii dimineții cafeaua curge ca un izvor printre monotonii matinale îmi șterg ochii de vise și plec către servici cu povara zilei aruncată în spatele gândului desfăcută în

cuprinsă de ape mă dezbrac de lumină și mă arunc în valurile cerului. m-am lecuit de viață mi-am pansat inima care șchiopăta alergând într-un picior pe un ciob de vis. alergând

dezghețul din mine va inunda toată lumea omul de zăpadă se va nărui topit în mine iar strada care duce la viață mă va trece de întunericul nopții fac planuri de viitor din bucăți de

pagini de gând răsfoite răscolite caut ceva poate absurd poate absurdul citesc în ochii ploii destinul stau în colțul meu și măsor dimensiunea tăcerii caii albaștrii biciuiți

iminent imanent impertinent se scurge timpul în albia vieții târâind destine frânte eu mă las dusă de val valuri valuri străpung smulg sugrum când pășesc în prăpastie ca pe

zboruri frânte răsfânte a se naște speranța în scutece de zăpadă sănii spre nicăieri sap pe marginea ideii că noaptea si-a îngropat tăcerea sub pleoapele negre privirea scotocește în

mi-am ascuns suferința în coaja trupului pășind mereu spre mâine când cicatrici de piatră îngreunau picioarele nu se mai poate sau poate că într-o zi voi merge în acea călătorie spre

ating cu degetele fereastra dimineții care se deschide spre azi ca o floare gata să-și primească razele între petale de roz nu trece mult și cafeaua țâșnește în valuri negre prin

îmi clădesc vise din iluzii deșarte expoziția vieții eu cu inima expusă pe un perete vizitatori prin sufletul meu care-mi jefuiesc speranțele mă ghemuiesc în mine însămi și strâng în

am trecut prin zidul tristeții am strivit cu mâna cărămizi de nepăsare ucisă cu pietre m-am transformat într-o piatră și am strigat de pe marginea drumului vieții către călătorii

m-aș umple de zâmbete ca un pahar ciobit ți-aș desena pe umăr o fărâmă de cer dar tu nu ești decât un pion din imaginația mea săracă ca un copil cerșetor o închisoare de

am gustat din viață gust amar prelins pe cerul gurii treceau iluzii sfărâmate doar cioburi pe tălpile însângerate când soarta se arată țintuindu-mi inima pe crucea dezamăgirii extirp

în căutarea fericirii alerg și iar alerg pe potecile lumii însă fericirea se ascunde sub coaja tristeții pe care o sparge doar când clipele se revarsă peste zăgazul timpului și