Cioban Stela

nu moare acest anotimp al vieții în care totul se ofilește toate nădejdile au fugit fugărite de cai și umbre frica de întuneric mi se înfinge în inimă fiecare minciună dă năvală pe

mă îmbăt cu vorbe goale atât de goale atât de vorbe în anticamera vieții în așteptare în așteptări mai multe ca dar toate astea nu sunt decât sau poate nici nu sunt.

mă ridic din amorțeală și privesc chipul unui vis ca un vânt pribeag zburând spre cer gonesc pe cărările fricii că te voi pierde că mă voi pierde nu va mai rămâne nimic din nimicul

am obosit să urmăresc fluturi de noapte în plină zi să cos amintirile între ele până vor fi o pătură cu care să mă învelesc picioarele acestui întuneric mă strivesc doar o rază de

gânduri desculțe venind către mine păduri dezbrăcate de pomi o zi sau două și vor muri toate speranțele născute prematur hățișuri de vise mă pierd printre sau prin roua dimineții venită

picioarele reci ale dimineții pășesc peste mine în groapa inimii am înghesuit vise nu vreau să mă trezesc la realitate să beau o cafea cu mine însămi să privesc lucid viitorul cu

cântarea asta se zărește strecurându-se printre dărămăturile inimii ca o mână apucându-mă și ținându-mă strânsă mă leagă de trecut mă dezleagă să pășesc singură pe unde pașii au

mai grea decât singurătatea care cântărește prea mult pe cântarul vieții eu și ecoul țipăt în miezul unei nopți fără miez.

fiecare dimineață se desface ca o floare arsă de soare ne dăm întâlnire în lumea mea de piatră ne lovește amintirea clipei prezente care galopează spre mâine stau în colțul meu și

vânez dorințe care fug disperate ne paște căutarea sinelui printre ruine de vise pe o uliță de soare raza speranței alunecă ruptă ne mușcăm cu cuvinte până la sânge iepurii durerii se

înveșmântez clipa cu zdrențe la mâna a doua o ia razna tăcerea asta bolnavă nu se naște nimic în maternitatea gândurilor doar un pui de somn îmi ciugulește genele visez cu ochii

coaja clipei căzută mă pierd pe aleile dimineții gândurile galopează scuturându-și coamele soarele mă strânge între raze până mă prefac într-un ghem de lumină.

de toamnă trupul meu desfrunzit de zâmbete stă ghemuit pe marginea clipei copilul din mine plânge în timp ce caut să-i întind o mângâiere toamna se prăbușește peste mine strivindu-mă.

o să mă strecor pe ușa din dos a lumii o să-mi fac casă sin incertitudini regrete zâmbete o să regret zâmbetul acesta agățat de chipul meu ca un spânzurat de funie o să-mi încolăcesc

o zi ca oricare alta se arată se dilată prinzând între dinți tivul privirii mele țesătură nobilă viața se destramă greu haină învechită aruncată pe râpa morții mi-au murit gânduri

speranța moartă se descompune în cimitir tristețea pășește tiptil pe umărul meu frunza aceasta mă doare mușcă bucăți din inimă floarea de scrum a crescut între coastele mele un rid se

răcoarea stă lipită de mine se strecoară în oase până îngheață cuvintele gata să se arunce de pe marginea buzei ziua trece în pas alergător culegând rouă izvor din palmele

se îndoaie privirea până la rupere irupere de priviri apatice traversez viața ținând în brațe timpul care-și aruncă clipele în nisip întorc clepsidra și ea mă întoarce mă disip în funest

inima secretă gloanțe adun în palmă regrete și le zdrobesc de perete nu-i nimic de făcut să desfac tăcerea adunată în colțul inimii urmez drumul destinului strada plină de cioburi se

poate pe ulițele acestei dimineți voi alerga nebună și mă va prinde înserarea izbindu-mă de întuneric până pietre vor țâșni eu tresar dintre gânduri voi sorbi somnul până mă voi

păsări fără cioc scotocesc în memoria mea fragmente din zi alunecă prin minte în asfințit se scurge privirea tabloul vieții decolorat păsări șterg cu aripile chipul soarelui îmi umplu

mă îmbrac a doua oară cu zâmbetul meu apatic pofta de viață aproape moartă resuscitată la spitalul de la colț unde fiecare colț e un bolnav cu ochii alipiți de pastile doctorii