Cioban Stela

iubirea este medicamentul cu efect anestezic aplicat peste rana inimii pansament sufletului alinare iubirea e atunci când inima mea bate în ritmul inimii tale ritmul ne smulge inimile și le

îmi omor timpul l-am împușcat și l-am aruncat în trecut trecutul este un cimitir al timpului îngropăm ore zile ani cu gândul că timpul renaște la nesfârșit alte ore își târâie clipele ca pe

noaptea lasă dâre de întuneric peste veșmântul stelelor stelele aruncă bulgări de lumină peste chipul nopții în noapte încleștați unul de altul tu și eu două lumini întretăiate

deasupra sunt deasupra nimicurilor care ne leagă de mâini și de picioare cu sfoara aparențelor aparent toate sunt la locul lor pe pământ în cer sub pământ dincolo de cer dincolo de nori

pe planeta ta cresc arbori gigantici care pipăie norii ia-mă cu tine acolo iubirea bântuie despuiată de orice artificiu animale albe ne alăptează visele iarba crește printre stele pajiștea

desenez zâmbetul tău pe pânza sufletului îl păstrez îl înrămez și-l agăț de brațul soarelui îmi invadezi mintea te infiltrezi printre gândurile mele ca o apă în crăpăturile pământului

fiecare dintre noi doi cu cerul nostru ca o pătură care ne încălzește sufletul lasă-mă sub cerul tău să mă lipesc de tine să-ți fur respirația să-ți răpesc tăcerea s-o fac să țipe să te

paradigmă iubirea de tine în mine pașii lasă urme pe nisipul sufletului metamorfoză toamna ia culoarea verii ia soarele și se acoperă cu el ia marea și-și spală chipul în valuri toamna

te port în lesă prin inima mea faci ham ham devotament de câine spui că mă iubești ham ham spun că te sunt cățelușa vieții tale lătrăm simfonia iubirii mușc din inima ta muști din inima

te strigam erai plecat în visul meu te strigam răspundeai de dincolo de mine dincolo de tine tărâmul iubirii ca un mugure ițit pe ramura vieții crește și iar crește devine floare devine

între pleoapele mele ca niște ape care te acoperă sub valuri te cuprind te prind mă prind ascunzând frunzele vieții noastre care se scutură le păstrez cu emoție ca pe o emoție te privesc

deschid porți spre viitor prin care gonesc orele deșertul își întinde brațele să cuprindă o lume bolnavă un stârv se descompun animalele negre care se sfâșiau feroce deșertul a înghițit

timpul pășește pe vârfuri să nu ne trezească din visare am căzut în ea a căzut în noi umbrele nopții gonesc spre cimitire plonjează în gropi groaza le împinge de la spate groaza de

inima mea e adâncă ca o prăpastie fară fund arunc în ea sentimente peste sentimente adânci în adâncimi dacă o să cazi în inima mea dacă te vei împiedica de marginea lumii și te vei rostogoli

toamnă toamna în care ne privim unul altuia copacul inimii frunzele se aruncă de la balconul crengilor frunzele moarte amintiri amintiri din vara iubirii o vară nesfârșită de care toamna

sublim destin destin sublim urc drumul spre sublim un drum plin de flori plin de soare plin de tine plin de noi sublimul se rătăcește prin noi printre noi apoteotic dezmembrăm timpul

acest turn de dorințe în care sunt închisă temniță a inimii când te-am zărit prima oară inima a sărit din piept și s-a prins de soare un strigăt de bucurie a căzut pe asfalt și s-a făcut

aștept și iar aștept clipa momentul timpul tânjesc după sărutul tău cum tânjește seara după lună și o caută după perdeaua norilor dau de-o parte nerăbdarea însă tot nerăbdătoare aștept clipa

miros de toamnă adulmec frunze moarte adunate de vânt cimitirul frunzelor frunze vii sau încă vii eu frunză verde copac verde între cei loviți de moarte mereu verde atât de verde

deschid această ușa a cerului lumina se strecoară pe lângă mine în mine te caut printre îngeri te găsesc printre cel mai foarte frumos atât de frumos încât caut cuvinte să-ți

cântă-mi ceva pe coardele inimii fredonează muzica inimii notele să se rostogolească să curgă prin trup să alunece pe piele pe sub piele electrizant să danseze stelele pe cer să danseze

fatalitate realitate realitatea este că fatalitatea te fatalitate realitate irealitate te arunci în viața mea plonjezi în inima mea te ascunzi între pereții sufletului

suntem două bucăți de stâncă două pietre cu miezul alb cu coaja albă cu miros de flori sălbatice pietre care se rostogolesc la deal se izbesc de cer suntem doi porumbei care ciugulesc

să ne aruncăm în mare să aruncăm marea peste noi în noi să na învelim în valuri valuri de iubire să zburdăm pe plajă cu soarele în plete agățat furișat în privirile noastre care stau întinse