țin în brațe căldura unui
moment tandru
soarele se lipește de mine
cu desăvârșire aprins
cu nedesăvârșire scuturând
praf de gânduri care
se așează pe raftul minții
scot din raft obiecte
desfac din colțuri de ochi
priviri mototolite
am schimbat macazul
trecerea prin viață e liberă
ca o pasăre care și-a zdrobit
colivia
zborul este garantat
zborul metafizic printre întrebări
mă
trag curcubeul peste
chipul cerului
culorile arcuite par a se
frânge
a se pierde în imensitate
din cer cad speranțe
picături de soare peste
pământul proaspăt săpat al
sufletului
în gura
înghit bucăți din zi pe
nemestecate
impasibil timpul zboară cu
aripile lipite de cer
privesc copacul care și-a
pierdut frunzele cum plânge
în pumni
se tânguiește
pe umărul toamnei se
declin competența de a
mărșălui pe drumul competent
către
file albe zboară ca niște
fluturi dând din aripi rupte
viața este o foaie albă
pe care fiecare scrie ce vrea
își scrie destinul
își
se lasă seara
cu toată greutatea ei
peste întinderea pustie a
tăcerii
câinii latră în ei înșiși
înghițindu-și sunetele
dând din coada întunericului
și aruncând cu stele
eu stau la fereastra
dă-mi voie să-ți culeg
privirile
să mușc din ele până țâșnește
sânge
dă-mi voie să-ți storc glasul
să beau din el până la beție
dă-mi voie să-ți legăn gândurile
să le adorm în patul
fac un tort din cuvinte dulci
mestec mestec
dau la mixer
rezultatul este mulțumitor
m-am îndulcit peste măsură
m-am măsurat peste măsura cuvintelor
care țâșneau din mine peste tot
inundație
plouă peste umerii
rotunzi ai toamnei
picături se izbesc de
asfaltul gândului și ricoșează
mă gândesc la tine
iar ploaia se infiltrează
printre pleoapele gândului și
se prelinge pe interiorul
ce înălțare
dincolo de sabia cuvântului
care taie respirația în două
te respir ca pe aerul primăverii
îmbibat de soare
de flori
de viață
albă și în adiere
ca o perdea unduită de
inefabil
privesc chipul tău
întipărit pe foaia inimii mele
drumul către soare trece
prin ochii tăi
drum întortocheat
străjuit de flori cu mireasmă
îmbătătoate
fluturii glasului tău
zboară
un trist apus de vis
când toamna se dezbracă de
veșmântul uscat
galben ca soarele scurs din cer
în miezul naturii
frunzele fugărite de vânt
ruginii străvezii adunate în
palma
iubirea este medicamentul
cu efect anestezic aplicat peste
rana inimii
pansament sufletului
alinare
iubirea e atunci când inima mea
bate în ritmul inimii tale
ritmul ne smulge inimile și
le
îmi omor timpul
l-am împușcat
și l-am aruncat în trecut
trecutul este un cimitir al
timpului
îngropăm ore zile ani
cu gândul că timpul renaște
la nesfârșit
alte ore își târâie clipele
ca pe
noaptea lasă dâre de
întuneric peste veșmântul stelelor
stelele aruncă bulgări de lumină
peste chipul nopții
în noapte
încleștați unul de altul
tu și eu
două lumini întretăiate
deasupra
sunt deasupra nimicurilor
care ne leagă de mâini
și de picioare cu sfoara
aparențelor
aparent toate sunt la
locul lor
pe pământ în cer
sub pământ
dincolo de cer
dincolo de nori
pe planeta ta cresc
arbori gigantici
care pipăie norii
ia-mă cu tine
acolo iubirea bântuie despuiată
de orice artificiu
animale albe ne alăptează visele
iarba crește printre stele
pajiștea
desenez zâmbetul tău
pe pânza sufletului
îl păstrez
îl înrămez și-l agăț de
brațul soarelui
îmi invadezi mintea
te infiltrezi printre gândurile
mele ca o apă în crăpăturile
pământului
fiecare dintre noi doi cu
cerul nostru ca o
pătură care ne încălzește sufletul
lasă-mă sub cerul tău
să mă lipesc de tine
să-ți fur respirația
să-ți răpesc tăcerea s-o fac
să țipe
să te
paradigmă
iubirea de tine în mine
pașii lasă urme pe
nisipul sufletului
metamorfoză
toamna ia culoarea verii
ia soarele și se acoperă cu el
ia marea și-și spală
chipul în valuri
toamna
te port în lesă prin
inima mea
faci ham ham
devotament de câine
spui că mă iubești
ham ham
spun că te
sunt cățelușa vieții tale
lătrăm simfonia iubirii
mușc din inima ta
muști din inima
te strigam
erai plecat în visul meu
te strigam
răspundeai de dincolo de mine
dincolo de tine
tărâmul iubirii
ca un mugure ițit pe
ramura vieții
crește și iar crește
devine floare
devine
între pleoapele mele ca
niște ape care te acoperă
sub valuri
te cuprind
te prind
mă prind ascunzând frunzele
vieții noastre care
se scutură
le păstrez cu emoție
ca pe o emoție
te privesc
deschid porți spre viitor
prin care gonesc orele
deșertul își întinde brațele
să cuprindă o lume bolnavă
un stârv
se descompun animalele negre
care se sfâșiau feroce
deșertul a înghițit