Cioban Stela

nu îmi place să fiu singură sau singura care aruncă cu lacrimi ca să ude grădina împachetez dorul de tine și ți-l trimit cadou să simți cum inima mea stoarce durerea se contorsionează ca o

visul decapitat despicat descalificat ninge ca într-o prelungire a iernii cu trena albă târâită peste dealuri se compromite zăpada fața albă mânjită de mocirlă ca într-o cloacă în care se

mușcând din gânduri păduri de cuvinte crescute din sâmburi de realitate inima călătorește spre tine cu bagajele ticsite de speranțe sunt plină de dor ca un trup de răni îmi pansez durerea să

urletul beznei rupe tăcerea în două bâjbâi prin noapte și caut să pipăi pielea vieții să-i mângâi denivelările viața e uneori plină de flori aruncate printre gunoaie petale catifelate peturi

deschid răni ca pe niște uși prin care durerea pășește tiptil ca un câine lovit îmi linge mâinile și așteaptă mângâieri și așteaptă și iar așteaptă să scot din sertarele vieții amintiri

prind trenul care gonește prin iarnă cu fulgii atârnați de gânduri într-o simbioză a vieții se nasc pledoarii pentru ușa opusă prin care se aruncă lumina lunii albă ca o mireasă cuprinde

fericită întâmplare să te găsesc în peisajul vraiște din inima mea ascuns între două zâmbete între două suspine nici o strădanie nu este prea mare pentru a te lega de mine cu lanțuri de

frig care pătrunde în oase în carne în inimă îmi îngheață privirea ca un val încremenit deasupra țărmului scotocesc printre întrebări prind cuvintele și le scot din pântecul iernii oare ce

gânduri năruite surpate ca niște ziduri vechi pe care se cațără lumina trec păsări cu dimineața în cioc îngenunchiată liniștea se ascunde în pietre tăcerea adâncă scuipă sângele

mușc adânc din viață ca un câine din halca de carne lăcomia se arată ca într-o expoziție a patimilor exponate din mine sinele care se arată pe sine gol golit dezgolit îmi arăt interiorul ca

acești fulgi care dansează cu privirea mea despuiată de căutări prin sacoșa iernii zăpada neprihănită se așterne peste acoperișul gândului alb alb alb totul este alb ca într-o poveste cu

mă cuprinde dorul cu ambele brațe mă strânge până țâșnesc lacrimi de dor albe ca niște petale scuturate de pe crengile minții strâng în dinți dorința și o mestec mă hrănesc cu ea mă desfăt

rescriu istoria neistorisită tâșnesc idei în cascadă caut cuvinte în apă sub apă ca niște pești multicolori pe fundul acvariului captivi între sticle ling sticlele cu limba gândului tentativă

stau stau pe scaun scaunul sta sub mine lumea se învârte în jurul meu ca într-o horă mă las prinsă în ea desprinsă de ea joc și eu în această scenă rolul principal joc rolul destul de

brazde de frumusețe sar peste gardul realității și alunec în vis visul alunecă în mine sinuozitățile spiritului labirintul minții totul este la locul lui doar timpul aleargă în

scutur capătul gândului până răsună tot mai tare se văicăresc copacii cu crengile jupuite de vânt toamna și-a desfăcut frunzele și le-a aruncat la pământ culorile toamnei se beau inofensiv din