Cezar C. Viziniuck

1 "A fost odată..." Așa încep poveștile deobicei Și curge lin până la capăt. Se termină frumos Cu: "și au trăit fericiți" Da... Au trăit dar nu mai traiesc Fericți sau deloc Povestea

Aseară m-am întîlnit cu Liviu la un club din oraș, club despre care pînă atunci nu știusem nimic. Era situat într-o clădire veche construită în stil francez art-nouveau cu un singur etaj. La parter

încec să-nțeleg cuvintele ce mi se tot spun dar e greu ele vin precum o cascadă și se lovesc de mintea mea precum niște bolovani din roca cea mai tare păstrez liniștea păstrez ceea ce pot

O văzusem atunci. Nici nu mă gândisem vreodată ca ea, într-o zi ar putea să mă iubească. Se încurca în cuvinte. Chipul ei era aplecat peste litera ce nu prea știa unde să o așeze. Era într-o toamnă

o altă zăpadă se-arată la orizont și-n timp ce se-apropie eu nu mă bucur ea este cenușie pe pmânt e albă pe piele albastră care-o fii culoarea zpezii ce se-arată la orizont

În viziunea biblicș, omul a devenit muritor atunci când a gustat din pomul Cunoștinței Binelui și Răului. Dar cum a ajuns omul să încalce porunca lui Dumnezeu? În primul rând, putem constata că

Unchiul meu, numit de noi Ion, A murit de băutură, vere, Lovit fiind de un camion Ce transporta-n ladă numai bere.

te las să dormi în patul meu doar să te pot privi nimic nici noaptea înstelată nici luna ce se rostogolește argintie peste vîrfuri de brazi nici sunetul harfelor cerești nu-mi pot

Noaptea vine și se lasă Peste lume adormind-o Și cu umbra-i întunecoasă Încet acoperind-o. Stele pe boltă atârnate Dansând în ritm de vânt Își urmează calea-noapte În lumina Lunii

De ce iubirea se cheamă iubire Fericire? Cu ce drept iubirea se cere primită? Eu aș numi-o chin, Durere. Aș trece-o în neființă, Aș alunga-o Precum alung poemele acelea In care i-am adus

Þinând tare de ciolan, Ei fac mare tărăboi: - Acu, iaca, pe golan!... Dă-l încoace, vrem și noi!

Am încercat să-nvăț a plânge Precum salcia la mal, Dar din ochii mei atunce Izvorâse doar amar.

Totul este atât de ciudat și îcâlcit! Sau le văd doar eu așa? Absolutul rămâne îndepărtat și veșnic inaccesibil, dispărând în spatele bietei amăgiri multicolore pe care o numim lume sau viață.

Undeva, la periferia Botoșaniului, aproape de Cișmea cum cobori dispre Strada Împărat Traian, se află o stradă rău famată, mai degrabă o uliță, cum dealtfel sunt mai toate străzile perferice ale

Amintirea ta răsare Din neantul unde-am fost închis Precum un imens soare Stea nemăsurate-i iubiri Câte puțin m-am stins În iubiri inexistente În ochi ce nu m-au privit În càntece

Pe lângâ plopii fără soț Ades eu mă plimbam; Îi cunoșteam atunci pe toți, Azi nu mai e un ram.

Tac... dar nu-i decât o altă formă a rostirii. Dorm... stare secundă a vederii. Zbor... spaimă eternă a căderii. Sunt... falsă oglindă a nemuririi. Râd... mască de taină a

Dacă soarta ne joacă feste uneori, nu înseamnă că nu ne face altădată daruri minunate, umplându-ne de bucurie. Înfumurarea este compensația oferită de natura milostivă pentru carențele mintale.

Afară lumea se schimbase. - Acolo era înainte un castan mare, spuse, încet, Dorina, mai încolo era o bancă, dincolo era căsuța câinelui... era veche... și gardul..., dincolo era casa familiei

la sufletul meu trist fulger pribeag bate-n fereastră cu aprinsă lumină străluminat culeg ochi prin neant într-o grilandă de uimire plină și-n jur privesc lumea bătătorită de făr\' de

e rece noaptea și albastră au înghețat cuvintele nu mai au pic de căldură fiecare cuvânt scuipat se sparge precum sticla de semeni suntem prea grăbiți pentru a reaprinde focul în

în jurul meu s-au strâns îngeri fiecare mi-a spus o poveste albastră despre cerul din care s-au coborât la fel cum Liviu Șoptelea a spus povestea omenirii născută din îngeri cerești devenită

Se trânti pe canapea și aprinse televizorul. Mută canalele unul după altul, dar nu era conștient de acest fapt. Avea o dorință. O dorință ca acea moștenire să fie a lui și numai a lui. O dorință