cernea rodica

Alerg și alerg ispita asediindu-mi! Cad în genunchi, mă ridic, încerc o regăsire! Sunt liberă Doamne, sunt liberă, o simt pe deplin! Univers fără margini pipăit de visu-mi

Cu gât uscat, din freamăt chin, culeg cu mâinile-amândouă atâtea năluciri și rouă, statuie ezitând între frenetic și abandon total, simetric! Ce mireasmă, ce dogoare, mugure de

Este doar o întrebare, evadată dintr-al nopții jug, când limbută mi se-așază ca un ghimpe-n așternut! E mai dulce ca nectarul, mai amară ca un gând, o azvârl deci peste-un umăr potcoavă

În trupul meu timpul se scaldă fără jenă. Animal hăituit în arderi spirituale, găsesc perfecțiunea în singurătatea discretă a flăcării care mă arde cu însuflețire. Cuvinte vechi, arar

Mi-ai răsărit bob de rouă în palmele-amândouă. O poezie andaluză într-un lan cu maci, ivită mult, mult prea devreme eu trebuie să mai ard năpădită de tine într-o cruce rebelă

M-am născut unde ai vrut tu Doamne! Mi-ai dat spiritul, darul tău cel mai de preț. Cu el îmi croiesc destinul și-mi aleg destinația, depășind toate barierele timpului și

Culeg în taină viu parfum de flori, fur după ploaie, de la curcubeu culori, le-amestec mai apoi la întâmplare și țes din ele, chipuri de femeie floare! În loc de brațe, eu i-am dăruit

Șoapta-ți nesigură asemeni pasului care-mi străbate cărările, ridicolă uneori ca un clipit de frunze, își depune oul în cuibul facerii lumii. Pot împărți cu tine litere, cuvinte,

Soarele s-a dezbrăcat de-ntuneric! Este ora periculoasă a lucidității! Privesc ochii, care mă privesc din oglindă! -Ești eu? Fără mistificări, fără asunzișuri, dacă ești tu, ia aminte

Intri, ieși, te plimbi printre cuvintele scrise de mine cândva, ca o uvertură la opera pe care o știm cu toții ... viața! Acest menestrel autist desfătat de lină lumină, și fluturi beți

Priveam timidă cum înflorea pe un perete a leprei găunoasă tivdă și mă-ntrebam cuprinsă nu de frică: Cum? Și zăpada e murdară astăzi, de visuri hăituită? Îmi strâng mai apoi

Macii sângerii, lanurile de aur sărută cu foc!

Un simplu mim în clipă care trece, când steaua ta se-anină tremurând pe-o cracă, când sânii albi și goi drum taie în noaptea ‘ngemănată, doar ea, privirea pe frunte-ți trece, degete

Am nemurit într-un singur cuvânt, dintr-un vers! Îmi plouă tâmpla gânduri sălbatice, tulburătoare, dându-mi aripi hămesite de zbor, hămesite de soare! Ochiul meu, un vitraliu

Ispititor, cândva răsfățat și-aninat într-un cui la răscruce de gesturi! Te văd strecurat pe sub gene, apă înspumată și năbădăioasă, țărmuri vii stâncoase, ce de vreme-s roase! Te