doi ani

nu poți decît să speri
că vei reuși să-ți organizezi durerea
atît de strict
încît orice plîns va fi prevăzut
cu cel puțin doi ani înainte
și nu vei tresări niciodată
în tren.

oarecum ca tipul care-și aprinde țigara pe schelă
deasupra new yorkului,
poster pe care îl știam de mic de la m.;
el își pune dimineața (1932) pachetul de lucky în buzunarul
de la cămașă
prevăzînd pauza regulamentară de 30 de minute
dar fără să aibă nici o idee despre
tipul morbid, opioman care îi fotografiază pe toți unsprezece
dînd din picioare la etajul 69 din Rockefeller Center
ca niște copii în grădina botanică

e imposibil să faci greșeli atît de mari
fără să ai un plan

m. zicea vino cu mine în america,
eu ziceam la ce vîrstă ne putem căsători în america
la ce vîrstă putem folosi arme nucleare
mă organizam încă de pe atunci
m. a plecat cu ai ei
mintea ei s-a făcut pulbere de sticlă
scrisul ei a devenit mai mare decît era
și a început să folosească ceea ce mai tîrziu
am identificat drept correcting fluid
(atunci decupam vederile ei și le mestecam
convins că în iubirea ta îmi trimisesei gumă în camuflaj)

stăm uneori de vorbă, apoi unul dintre noi tace
celălalt are obligația de a vorbi mai departe
chiar după ce rămîne singur în cameră
cuvintele trebuie să meargă mai departe
ca flacăra olimpică la jocurile pentru persoane aflate în cărucior
și la sfîrșit trebuie să o stingă cu un gest dibaci
în rezervorul de benzină
al unui strigăt nearticulat;
frica era o formă de organizare

același tip
s-a strecurat și în celebra imagine cu times square
printre zecile de oameni mici mici de jos,
sînt sigur că e el, văzut din spate, fără pălărie
jos lîngă firma foarte mică delite doc deppert, așa cred
caută ceva în buzunarul de la cămașă (e în 1930
era cu doi ani mai tînăr)
tu ziceai
hai cu mine în românia
uneori după ce beam gin tonic mă simțeam mai bine
fără să dispară ura față de mine însumi
mă învățasem cu ea,
avea avantajul că uneori mă simțeam
acceptabil ore în șir

în mod evident cele mai îndemînatice persoane pe care le-am cunoscut
erau autiști
și cele mai de încredere erau schizofrenici.
poți să te bazezi pe ei.
suni și zici
am nevoie de ajutor
am nevoie de ajutor, nu cine știe ce,
însă nu retrag ceea ce am zis
aceasta este doar o propunere rațională de întrajutorare
ce zici?
n-am să uit răbdarea cu care am fost ajutat
să fac grămezi mari de scînduri, pe mărimi
doar ca să umplem cu ceva ziua aia
era în octombrie
în orice caz toamna
era în orice caz o zi care a fost mai greu de împins
decît un rover pe butuci

aveam un fel de problemă medicală,
mă enerva să vorbesc;
vorbeam și mă căutam prin buzunare
căutam în buzunarul de la cămașă
în mod normal bricheta ar fi trebuit să se afle
la locul ei,
dar era pentru mine mai greu de înțeles de ce bricheta nu se afla acolo
decît demonstrația la marea teoremă a lui fermat
ah, uite-o
abia cînd o găsești
o înjuri

eram în picioare lucru de care eram perfect conștient,
am impresia că mă enerva vag,
în librăria de la tate modern (2006, acum doi ani),
răsfoiam o carte cu poze
cîini cu stăpînii lor
o răsfoiam e un fel de a spune,
mă uitam cu atenție la fiecare poză
și dădeam pagina să văd
următoarea fotografie de epocă
oameni dispăruți alături de cîinii lor dispăruți
afară ploua în rafale dar era în același timp un soare violent
cu londra nu se poate discuta
și am înțeles de unde plecase,
1928, poză făcută de pe un pod,
e cu cîinele lui (un lup)
zîmbind amîndoi, de jos, el în maiou, e plin de gunoaie în jur
în sepia întotdeauna sărăcia e plină de lumină
era un teanc de fotografii împrăștiate în lume
arse de sus în jos

doi ani, mă gîndeam, doi ani
doi ani
o viață întreagă înainte