Cătălin Ionașcu

Stăteam culcat și putrezeam, Uscat de griji, nevoi și datorii, Fără viața care mi-a pilit ca un epilator Clepsidra curgândă a gândurilor mele. Mă sprijineam într-o erecție de ceară Sub cenușa

Totul este pretutindeni, nimicul nicăieri, Prin undele unui regat ce geme după-averi, Prinzând de coadă un fir de păr din barba unui rege Îmbogățit din sărăcia ce vrea să o renege. E un drog pur

Totul merge la lumină, În voia timpului pierdut, Nimic e pretutindeni totul Când întunericu-i de vină. Iarba neagră dintre unghii, Mârșavă târfă-ntre nebuni, Senili sunt tonții fără

Atât de sâmbătă e astăzi, Și-atât de-aproape pare luni; Și te gândești doar la prieteni, Dar ți-e prea lene ca să-i suni. Atât de scumpă e tăcerea, De te adoarme imediat, Și-atât de-amarnic

mă plimbam cu ea de mână la un mormânt de pelicani era o zi ploioasă și mă îmbracam în negru strigam cât mă țin plămânii că încă mai trăiesc dar ea nu asculta decât cântecul lor grozav de prost

E ca atunci când te usuci și n-ai de unde bea, Sau ca atunci când vrei să ai și n-ai de unde lua. E visul ce te-nvață să fugi cât mai departe, E boarea ce te-ajută și dincolo de moarte. E versul

...eu nu m-am născut dar încă trăiesc prin ura de iubire, prin trupul îngeresc, cu moartea înfrățire... ...eu sunt o umbră sub o rază de soare care plânge prin cuțite

Invers proporțional și reîncarnat în țigară, Sug viața dintr-un pom cu rădăcina-ntr-o călimară; Iar scrumiera, veșnic locaș de-nchinăciune, Am curățit-o fără ca să las întinăciune. Și parcă plâng

O vorbă-n scrum, purgatoriu infirm, Un vals postum, scrisoare către cer, Ocară-n ceară, orgoliu mare, sper Ca din gaură-n soare, din ceas în fum Speranța aleasă din doliu și înger, Nonsens cu

Cânt un cânt ce-o să zbiară; Mut olog din limbi pitice O să fugă și-o să piară, Săbii-n sânge-o să ridice. Cânt acum pentru-altădată, Cum am fost eu veșnic pus Să robesc pe vers prelată, Să

Mi-e grea dimineața Când mă trezesc din disperarea Zilei de ieri; Istovit de puteri Mă joc parcă singur printre cadavre Uitând iluzia-ntre dualități macabre. Parcă diferența om-lup Ar mai

S-a ofilit o floare, S-a prăbușit o stea; A mai apus un soare, Dup-o furtună rea. A părăsit o lume Devenind lumină; Printre chipuri postume A găsit odihnă. Statui cu răni deschise O

M-am blocat aici, plângând, Temându-mă că nu sunt bun de nimic, Sau cel puțin așa a zis monstrul din cafea Care mă soarbe neîncetat în dialogurile noastre perfide. Ginecolog al jeleurior de

Gara e pustie caci trenul n-a venit, Strazile orasului parc-au adormit; Iluzia sobra e uneori o doamna Ce ne-mbie placut cu-al ei parfum de toamna. Batista e pierduta, e pe peronul garii, E-n

Sulite de aur strapung adanc oglinzile ceresti, Racla apei curgatoare soarbe canturi sufletesti. Apa bea cristalul, soarele scuipa furtuna, Caldura dueleaza astrele pana apare luna. Atunci zeita

Pata in subconstient e lumea noastra, Borcanul dintr-un beci mai racoros, Umplut cu sangele ce infesteaza mintile Taratoare ale intunecimii. Carnuri vii isi imprastie boala, Lingandu-se cu

Mor florile prin santuri troienite Sub frunzele pictate, de ploaie mirosite Si de gandaci mestesugite. Prin parfumuri respira paianjenii diminetii, Bruma sangelui ucis, scurs pe toti

Nu fugi, omule, ca n-am terminat A ta purtare aberanta de criticat. De ce esti sadic? Eu am mii de cuvinte Ce pot fi asternute sa ma tii minte. Poezia e arma mea in razboaie mute Si versul e

În căutarea timpului pierdut Pornit-am toți odată; Multe drumuri și văi am străbătut Fără prejudecată. Și iată, am ajuns la mare; Fermecați, visăm cum cerul E o oglindă pentru soare Care

Casante, exact ca viata mea umila, Sunt bibelouri in rafturile prafuite. Ele sunt neingrijite, tratate fara mila Pentru artele lor de mult iubite. Este intuneric si e frig; ploua din

O incapere friguroasa, un locas incult, Cu gauri in pereti si ferestre putrezite: Tipa de se sparge geamul un glas de-adult Printre alte guri ce-s de foame-mbolnavite. Dar se coc la cuptor doua

O mana atat de alba se intina-n pat... E-atat de moale, de goala si de rece... Fara simturi, iese din trupul nimanui, Se confunda cu cearsafuri Caci prin cearsaf ea trece. EA e alba, tot e

I Un cuptor incinge gheata In albastru-n largul marii, Luna ii citeste viata - Scalpul sau e dat uitarii. Te sugruma, te imbata, Te vopseste-n rosu-n zare Si te face dintr-o fata Alta pe