catalin ioan vega

unii intră în viață bolnavi cu urme adânci de la izvoare pe suflete, pe chemarea nopților albe legați în lanțuri reconstituie aceeași durere trăită cândva urmele, toate simțurile

mai lasă-mi versul ca să deschid cărarea spre dimensiunea stelei mele căzătoare prin multe inimi de gânduri nenăscute şi aşteptate combustibilul meu e dragostea voastră şi când sunteţi trişti îmi

copacul mireasă sângerează până i se văd oasele argintate de timp în laptele alb ca seva îşi creşte frunza neastâmpărată fără vânt frumoasa mea blondă în soarele toamnei te vei apleca să-mi vezi

unii îşi fac casele ca inimile cu patru camere mereu în mişcare viaţa cazată în hotelul cu patru ieşiri închizi o uşă, deschizi un geam când te cobori în sine însingurarea vine cu puţin amar

cea mai fericită cântare e bucuria de-a lumina cu lumânarea inimii mele peste toate prohodurile, cu lacrima, ca bobul de grâu să se îngroape spre roada mugurilor a florilor din toate

ce sfinte mi-s cuvintele tale ca o spovedanie cu un pas pe luntre nu pot pleca după ele permisul mi-e suspendat într-un cui de tristeţe în oglindă cerşesc filmul în sala goală doar

e aşa uşor să trăieşti poezia ca o găleată de apă rece scoasă din tine mai adânc din izvoare în gânduri te dai, te împarţi, în viaţa celorlalţi ca un genunchi plecat în rugăciune ce este omul, o

ca doi copii ţinându-se de mână suntem în faţa gropii să fie doar un rămas bun sau ceea ce va să vină cu aripa muiată-n cer şi mâna-mi pensulă deschid fereastra... mai ştii zborul acela-n doi ?

ce frumos vedem izvorul vieţii odihniţi pe năsălia rece aşteptăm chemarea, mărturisind şi înjunghiaţi fiind de datorii iertaţi pe calea strâmtă azi urcăm, de strălucirea slavei Tale cu chipul spre

întoarce foaia, întoarce ziua împăturitele amintiri în calendare riduri lungi pironite-n ciolane închid cartea cu parfumul toamnei. ce bibliotecă frumoasă printre crucile astea, cărți bune și vechi

mereu am urât trenul negru cel ce te ia doar noaptea cu ultima răsuflare oceanul de durere să-l măsor cu șiraguri de clipe strânse în același loc tu pleci și odată cu tine și eu trup părăsit în

cândva râdeai la glumele mele copilărești subtile negânditele iluzii le închideai și le iertai cu un sărut mi-e dor de împăcarea când știi să pierzi o luptă azi pierd mereu la jocul ce am fost

am săpat sub chipul de înger şi-mi pare rău c-am vrut să te întâlnesc să-mi hrănesc însingurarea pe-aceeaşi şoaptă mută, coaptă de amintirea ţurţurilor ce cresc prin noi tu gara mea prin care trenul

rândurile vin ca săgețile să-mi ardă insomniile să-mi treacă prin inimă prin toate bătăile prin toate capilarele. de câte ori m-am ascuns, v-am ascuns să nu vă vadă nimeni și totuși și câinii urlă

ne va fi dor de măşti acum când toţi caută buncăre din meniul vieţii moartea cu virus pare o prăjitură moartea cu bombe e specialitatea casei, toţi par mulţumiţi de servire la vamă disperarea nu se

avem biletul fără ora de plecare în sala de aşteptare ne cărăm bagajul şi schimbul de priviri e ca un telefon în care curge viaţa într-o suspensie de sublim, am trecut de prima poartă şi mă

aş vrea să mă răpesc din închisoarea zilei într-o floare c-o poftă de nectar în zumzet de albină să beau nestingherit din lacrima ce cade sub tâmpla ta pe singura cărare să cobor ca pescăruşul în

durerea cea mai adâncă o trăim din suspinul copiilor e modul lor de-a ne convinge că-s mari şi înţeleg că trebuie să-şi ucidă inocenţa că trebuie să-şi ia o ultimă îmbrăţişare de la tati şi-apoi

fiecare are o zi tristă când norii merg invers şi cad aruncaţi pe un târnaţ puşi la uscat de lacrimi orbii sunt cei mai fericiţi că nu văd ca norii întinderea buzelor lor pe praful pietrelor un step

aş petici cerul cu un ciob fără ploi în noiembrie prea mult Guns şi înmormântări tristeţea fugărită de ultimile frunze se scurge, copil egoist nu vrei s-o împarţi cea mai iubită jucărie e un foc ce

Trăim cu adevărat cât iubim În rest murim în fiecare zi în amăgire Bifăm în calendar o zi de iubire De aceea sunt calendarele nu ? Să știi când să cumperi bomboane și flori Mărțișoare și