catalin ioan vega

Unii văd oamenii mici Culcați la picioarele lor, Călcând pe capete, pe mâini și pe ochi Pavează drumu-și spre înălțimi. Și Dumnezeu le cere voie, Din când în când, pe-un păcătos să-și lase

Cândva râdeai la glumele mele Copilărești subtile negânditele iluzii Le închideai și le iertai cu un sărut . Mi-e dor de împăcarea -când știi să pierzi o luptă-, Azi pierd mereu la jocul

Ce ni se cuvine? Printre așteptări mereu de la alții Ne îngropăm istoria și frații Uităm prea ușor umilința Cu-o pungă de zahăr îndulcim suferința Visători pironiți pe-o cruce în pământ Ne

Pavaj tocit de umbre Un felinar stă singur mut Ce să cauți în noapte? Metafizica unei lacrimi? Nădejdea în zadar de veghe Stă timpul s-o aștepte... Marea se uită prin ochean Să îmi

Tu apă te topești în mine Eu munte te strâng în cascade Cu cât mai învolburată Cu atât mai aproape de inima mea... Rana mereu mai adâncă Ce se vindecă prin tine. Tu nu m-auzi Eu te

Tăcerea caldă reașează Iconostasul pe bolta cerească Mâini ridicate s-atingă lumina Sute de ani neputința-ntre ele. De ce-n disperare omul tot cere Idealul și neputința de-a hrăni

Unii îşi fac casele ca inimile Cu patru camere mereu în mişcare Viaţa cazată în hotelul cu patru ieşiri Închizi o uşă, deschizi un geam Când te cobori în sine însingurarea vine Cu puţin amar

În prost-modernism am senzația Că am ratat iar secolul potrivit Pe vremea mea oamenii căutau frumosul Aduceau și lumină în peșteri... Cu viața lor ca o cretă o consumau În bucuria de-a

Rândurile vin ca săgețile Să-mi ardă insomniile să-mi treacă prin inimă prin toate bătăile prin toate capilarele. De câte ori m-am ascuns, v-am ascuns Să nu vă vadă nimeni... și totuși

Unii intră în viață bolnavi Cu urme adânci de la izvoare Pe suflete, pe chemarea nopților albe Legați în lanțuri reconstituie Aceeași durere trăită cândva Urmele, toate simțurile

Poezia ca o rană vie... M-am săturat să citesc scris În imagini banale despre vieți irosite, Multe rânduri despre saliva vărsată La fiecare trecere a unui toc parfumat. Despre ce a rămas

Mereu, ultimul rând Și eu te rog să-ți mai arunci privirea Și tu îmi ceri mereu un rând, Cu inocența ta îmi odihnești durerea De-a te iubi poetic, de-a te crește în poeme Iremediabilă

Pe un eșafod șapte poeți Așteptau publicul s-arunce Cu gânduri, cu idei, cu-n sâmbure În lumea lor, să calce nepăsarea De-a umple spațiul cu rânduri Între a uita, și-a orbi tăcerea. Prea

Acolo sus pe muntele nevăzut Fiecare căutare își află izvorul În ecoul singurătații mele Cine să mă caute?, peste un vers Îmi cresc cuvinte și le calc... Cine să le asculte?, peste un

Puiul de cuc a învățat să tacă Nimeni nu-l mai supără O picătură de apa reflectă o baltă Ce dulce e liniștea oglindită De șoaptă adie vântul, Ascunzișurile frunzelor frământă Umbre

Imperii decăzute de nori Toarnă povara dintre nadir Și latent veșnicia urmează În pașii celor patru bătrâni Cuprinsul de trepte fântâni Seacă zarea de șoaptă și vis Nor singuratec de mic

Lumina mea beția vieții Cerul stelat un fagure de lună Tăcerea sub dulceața ei se-adună Otravă și absurd crește în adânc Un pas de aripă peste cuvânt , Aproape de apă, șoapta se

Umbra universului spală rațiunea Cu viețile șoapte ale firescului crez Traduceri înalte de-a ascede lumina Încurcă idealul uman nenăscut… Ideea curge din final spre început În

Căutarea veșnică de mugur Se așterne peste ramuri de copac Ca fiecare strop de adiere Să mângâie cu câte o idee Anotimpul vieții eterne. Ce frumos alungăm destinul Cu ochii plini de

Zbor de aripă atinge cerul și-l zidește Peste un zumzet de albină depărtarea crește Căldura retrăiește lumina și-o adoarme Imbold de vis și aripă în mișcare… Ramura se frânge în picături de

Șapte lacrimi desfac șapte priviri Măruntele inocențe zidesc lumea Cărămidă din cer peste cărămidă de lut Se desfată de orizont și soare Apele nu mai apun de trecut Așteaptă nemurirea să

Cocoșii cântă din amurgul clipei Fiecare adiere din trecerile lumii Nu se mai simt apăsările vremii Nu se mai aud bătăi zburdalnice de aripi… Timpul cocoșilor recalculează ora Noaptea

Ne ridicăm din neputințe Să aruncăm cu inima în vânt Împrăștie de grija urma Spre drumul cel tăcut… Am așteptat puțin aluatul Să dospească în muguri azi Copacii ce coboară spre securi

Cât de lunga e zarea Când așteptarea îți închide Dorul de-a iubi uitarea. Să învățam să creștem moartea Prin neputința noastră Ne-am ridicat peste cuvinte, Grămezi de aur fără de valoare