Carmen Sorescu

Îmi place așa de mult de tine cum te plimbi prin cameră Cum gesticulezi cu țigara în mână, te mai oprești puțin în fața Mea luând aer în piept direct prin ochi, îmi povestești Îmi explici cum stau

strigă cât te vor ține plămânii vei cădea în genunchi și vei dori să mori mai departe de tine corbii mei s-au scârbit de carnea ta pielea îți crapă, pânzele ți se rup țâșnești în larg cu

Și-ncepe să se desfrunzească Mai ceva ca atunci când ne-am cunoscut Când hainele și trilurile noastre se risipeau a toamnă Îmi amintesc prima oară cum am ciulit urechile Eram la Romană, pe

Am început un poem care nu era nici pe departe un inventar al stărilor, al iubirilor Doar un gest reflex la fel cum deschid televizorul sau pun ibricul de cafea Am luat o pagină nouă ca pe nu măr

trăiesc simplu ca un poem gol dezbrăcată de metafore incoloră spre un dans interior derviș în jurul propriei inimi țipătul descrește se strânge într-un singur cerc prizoniera lui Dumnezeu și

astăzi am fost la un pas să fim împreună am trecut pe lângă tine ți-am auzit respirația te-am atins ușor fără să vreau liftul nu mergea așa că am luat-o pe scări aș fi vrut să te sărut acolo pe

la ora 6 trezirea la mine în cameră pentru câteva zile s-a mutat raiul ei și trezirea e tot la ora 6 indiferent de sclavi sunt tot brunetă nimic nu pare a fi ceea ce știam de la bunica pe noptieră

O făptură cu umerii goi Poemul meu a rănit duminca stearpă de orice drum Pe care te-aș fi putut găsi, obosit, cu o făptură Pe dinăuntru având umerii goi, care ținea de cald, Povară grea pentru

glonțul mi-a șuierat pe lângă toate amintirile prin măduvă treceai tu agale cu mâinile la spate miroase a cloroform în mine însămi pot fi vizitator sau pacient la ora când mă desfac în

Nu știu cum va arăta iubitul meu, trebuie să-i fac mai întâi mâini, picioare Ar putea avea câteva aripi, chipul după asemănarea mea L-am văzut în mine de multe ori pe marginea spinării, fuma, avea un

azi dimineață am fost la supermarket nimic din ce trebuia să fac nu am făcut trebuia să iau mere, portocale, iaurt nici măcar nu am ajuns la capătul străzii am scos telefonul și te-am

ca de un perete făcut din sticlă/ la început aud mașini plesnind apa pe autostradă/ tot acolo stă îngerul acela despre care-mi povesteai/ pe marginea drumului/ cu rucsacul în spate/ numără vapoarele

îmi era frig am tras pătura peste cap, mi-am dus genunchii la gură palmele le-am așezat pe ochi, cafeaua s-a oprit din fiert poștașul a luat mâna de pe sonerie cei de la astral fugeau pe scări, tu

Dă-mi mâna și hai să fugim din orașele noastre Care se apleacă peste noi cu niște ramuri stranii, Pe care nu le înțelegem, ca niște așchii să ne desprindem De trup, să fugim întristați, alergăm,

Umbre ciudate se vor împrăștia pe pereți, ființe nemaivăzute Vor ieși din noi să se adape, moarte de sete, de mii de ani Delfinii vor sări prin noi, când la tine, când la mine, până când corpul

de azi sunt liberă să aleg între noapte și zi se împuținează orașul, trecătorii își duc elegiile la adăpat așa mi-ai spus: depinde numai de tine îmi șterg obrazul de atâta asfințit haină din

se face seară în jurul nostru demult nu am mai fost împreună îți scoți sandalele și de data asta vei înnopta în mine ca pe o dună ușor arcuită pregătită să te acopere cu un nisip mai fin decât

am jaluzelele trase, luminile orașului reclame, blocul de la bucur obor cel de la victoria frigul din stația de tramvai antena de la dinamo ploaia, ambulanța eu fosforescentă ieri am

Îmi place să număr dimineața măruntaiele și ce a mai rămas din tine Să adun tot în mijlocul camerei, să te chem și pe tine dacă mai recunoști ceva Din tot ce ai fost cu o seară înainte, să ne