Carmen Sorescu

sunt conectată la o lume artificială ca la niște aparate care mă țin în viață m-am bălăcit cum am vrut, am râs, am plâns am fugit, am ars biblii, mame, am călătorit am împletit iar alt râs, altă

Am propria mea credință despre cuvinte Sezonul când păsările trec prin silabe Este mai aproape acum ca oricând De aceea nu te supăra pe Soare Că-și ține umbrele doar pentru el Înaintează

Tu dormi liniștit peste trupul meu, te-ai așezat în mine De când a venit primăvara, încerci să îți faci un cuib Printre amintiri, printre firele de iarbă abia răsărite Încerci să-mi pătrunzi în

plouă până aici banal, toată lumea are ceva de spus despre ploaie de la pietonul care calcă neatent în băltoacă până la savantul cu premiul Nobel în literatură e suprasaturată poezia de stropi

cine îmi leagă de umeri câteva ațe și se joacă pe o scenă imaginară poate fi un actor talentat capăt diverse forme în funcție de mulajul care mi se toarnă pereții exteriori ai trupului revin la

mă trezesc în mijlocul orașului pe partea stângă tu pleci cu norii sub gene pe partea dreaptă drumul se-nfundă toată lumea încă doarme patul e pe linia continuă creierul îmi dă eroare cineva

trupul tău e o cameră bine antifonată singur între patru pereți un fel de pușcăriaș anonim cu semne crestate pe mâini venele pe dos ștreangul un fel de lustră ține de urât de câte ori ridici

mi-ar fi plăcut să nu fi existat foi albe universul ar fi fost mai mic iar tu mai ușor de cuprins acum mă pierd pe acest drum febril al golgotei soldați, leproși, cerșetori cu mâinile

ies din mare cu rochia-n mâini tabla de șah azi se întinde infinit picioarele ude calcă printre piesele trântite de furtuna ce tocmai mi-a închis privirea în niște pumni orbi care nu

ascultă cum mor în fiecare zi 2, 3 minute extrage uleiul eteric din mine mă așez în fotoliu, exact scena din Faust și mor în fiecare zi 2, 3 minute eufonii bizare, pagina de jurnal cade ultima

străzile mă urmăresc în fiecare zi talpa goală înfiptă în tăcere își repetă pașii slab luminați străzile mă urmăresc în fiecare zi nu mă pot întoarce să-ți arăt cât sunt de

În timp ce mergeam prin ploaie, fără umbrelă, fără nimeni în spatele meu: Oricine poate fi o colivie, în oricine te poți rătăci Fiecare om e plin de drumuri, taverne, hoți și prostituate În

am rămas doar o inscripție cuneiformă cioplită la intrarea în tine au trecut peste mine secole, furtuni m-au izolat, mi-au tăiat venele la proces am tăcut, nimeni nu m-a crezut te iubesc și aș vrea

E mult mai jos când ești copil, cu timpul s-a ridicat de pe suprafața Corpului așa cum fac aburii din pâine Cu timpul pâinea s-a uscat și acum trebuie înmuiată să pot mușca Pe foaia de hârtie e o

ssssssssss, pășește încet am să las o crăpătură prin inimă să mă găsești mai ușor să-ți iei unelte potrivite vei avea mult de săpat ți-aș putea fi călăuză, dar și eu mă încurc acul

nu se întâmplă nimic inamicul are mereu arma jos într-un târziu mi-am dat seama suntem două maluri ale unui râu pe care nu-l pot seca niciodată încep să deschid geamurile după ajutor să mă

Motto: „I stand at the window and I look at the sea/ Then I make me a pot of opium tea”, Nick Cave. noaptea asta am s-o dorm în tine acoperită de pielea ta doar mâinile le voi ține

aproape toți dintre voi care veți intra în poemul meu/ unii cu picioarele goale/ desculți de obscurități/ alții care vor uita ușa deschisă/ vor privi în mine ca-într-un tablou găsit pe stradă/

atunci când inima nu mai e de mult ce-a fost și zornăie prin buzunare atât de plictisitor încât nu știu dacă e bine să o arunc ca pe-o minge de handbal în colțul din dreapta sus al monitorului

Să nu crezi în tandrețea femeii, sub paravanul gingășiei e frig Te va folosi să-și încălzească pielea după care te va scoate afară Ca pe-o cenușă inutilă, îți va lua tot, vei rămâne sărac lipit Să