carmen mihaela visalon

Omul cu minutele întregi este nigredo
El lasă o urmă de nemurire și scorțișoară
Pe pagina femeii care știe să-L vadă în noapte
Împletindu-i în cunună soarele și luna.

Vezi, acolo e un crochiu de destin,
Calcinat precum dansul unui cocor
Beat de întoarcere.

La subsol, totul e alb-
Cum memoria ninsă a umbrei.
Fără de semne,
Fără de ceas,
Bate ora-
Despre care nu știm când va fi.

Ela,trecând peste aroma de nemurire și scorțișoaraă, nici nu știi cât de dor îmi era mie de aripa de pescăruș.
Sunt scriitori cărora le stau bine corbii. Ție îti vin mai bine rafinatele ore de santal, în culorile lor etern luminoase. \"La multi ani!\"

Maier, un autor citat de Jung in celebra sa “Psihologie si alchimie”, spunea asa: “Cercul pe care il descrie soarele este linia care se intoarce in sine insasi, in care poate fi recunosut-Dumnezeu”-Cel care a creat cerul si pamantul si a Carui prezenta, o descoperim in noi, dupa ce am invins galopul dorintelor care ne aduc, iar si iar, la dureroasa scoala a vietii.

“Arhetip apropiat de mama ca memorie a lumii”, calul este un simbol ambivalent, apolinic sau htonian, asa cum si gandurile si dorintele noastre sunt fie ordinare, fie inaltatoare.

Rasfoind in graba orice dictionar de simboluri, aflam motivele pentru care
poeta nu a recurs la jertfa tip “ardere de tot”, optand pentru criogenare. Nu se stie niciodata care va fi ecuatia urmatoare reincarnari si un
salami-cu forma si compozitia lui falica- deci cretoare-, este bine de pus la pastrare, pentru ca, in fiecare zi Dumnezeu, se bazeaza pe noi sa “nastem o lume mai buna.” Despre cal se stie ca nu este un animal oarecare ci o calauza in regatul intunericului, motiv care justifica, o data in plus, criogenarea.

Nu vreau sa insist asupra taierii, pentru ca toti cei care l-au citit pe Eliade, stiu deja despre ASHVA MEDHA-adica sacrificial calului, a carui justificare este simpla: “calul este identificat cu cosmosul, iar sacrificiul lui reproduce actul creatiei.”

Ce mi se pare mie remarcabil in poezia Ioanei, nu este reteta post-moderna, aleasa pentru a rescrie aceeasi veche poveste, ci igenuitatea. Ioana nu sacrifica calul, ci manzul adica: gandurile si dorintele pure, despre care ne-au umplut capul romanticii si romancierii genului de capa si spada.

In ceea ce priveste “compozitia”, minunat mi se pare ca IBG reuseste sa impace si capra si varza, adica sa si sacrifice, sa si pastreze bidiviu, pentru ca in loc sa-si planga in pumni, mai smulge un episod vietii, pornind cu “prietenul, sau poate un amant”, sa vada o noua piesa de teatru, pentru ca nu-I asa(?), “oricat ar fi spiritul de tare, natura isi cere drepturile ei” si viata este o scena, pe care noi actorii/spcetatiori stam cu ochii atintiti, avanad mereu ceva sange sub unghii

Acum pentru ca sunt o buna samariteana, si nu vreau sa ramna fara paine cei care tipa din cauza control paste-urilor mele, las un citat al lui Sai Baba, pescuit de pe net. De ce imi aminteste de rugaciunea inimii nu stiu, sau poate am eu mania corelatiilor si intertextualitatii.

SEMNIFICAȚIA SACRIFICIULUI CALULUI

”În timpurile străvechi se obișnuia să se realizeze \"ASHVA MEDHA YAGA\" (sacrificiul calului). Ce înseamnă sacrificiul calului? Prin \"ASHVAM\" (cal) se înțelege ceea ce este fără odihnă. Calul nu poate rămâne linișit nici pentru un moment. Întotdeauna va mișca o parte sau alta a corpului. Calul este un animal care reprezintă mintea nestatornică. Cuvântul \"MEDHA\" În \"ASHVA MEDHA\" înseamnă literal minte. Astfel, a realiza sacrificiul calului înseamnă în realitate a oferi mintea neliniștită lui Dumnezeu.
Calul nu este numai neliniștit, dar de asemenea aleargă repede când este călărit. Tot astfel, mintea omului este nu numai neliniștită, ci se și mișcă foarte repede. De aceea ARJUNA i se plânge lui KRISHNA (în timpul dialogului din BHAGAVAD GITA) că mintea este fără odihnă, puternică, încăpățânată și periculoasă. O asemenea minte deosebit de nestatornică, care este comparabilă cu un cal, va trebui să fie dăruită lui Dumnezeu drept ofertă sacrificială. Aceasta este într-adevăr adevărata semnificație ce se ascunde în spatele sacrificiului calului; dar în zilele noastre toată lumea este ghidată greșit doar de înțelesuri exterioare și nimeni nu se preocupă să cunoască semnificația interioară. Unii pot încerca să argumenteze că în timpurile străvechi erau sacrificate animale în timpul lui \"YAJNAS\" Și \"YAGAS\" (rituri sacrificiale). Dar aceasta nu este corect. Doar câțiva \"PANDITS\" și bătrâni erudiți obișnuiau să accepte sacrificiul animal. Dar cei care au recunoscut semnificația internă a acestui ritual obișnuiau să dea importanța primordială transformării atributelor animalice din om, în timp ce realizau asemenea ceremonii religioase. “

Sursa: http://www.spiritual.go.ro/texte%20spirituale/Sai%20Baba%20-%20Trezirea%20de%20la%20animalitate.htm

Nu corectez, nu revin cu erata, rog sa fiu scuzata daca pentru ca nu am calitati de dactilografa.

Draga Ioana,

Iti multumesc pentru raspuns. Am revenit pentru a te colinda, cu o poezie, pe care, daca doresti sa o \"aprofundezi/asculti\", esti invitata la mine: http://visalon.wordpress.com/2007/12/25/un-vis-de-doi-parai-si-catva-mii-de-zerouri/

Ea se numeste: Un vis de doi parai si cateva mii de zerouri si isi propune sa fie deopotriva un colind, o istore a muzicii dar si un prilej de aducere aminte a unei pagini sangeroase din istoria Craciunului Romanesc. Ce legatura este intre, colindul meu, proza ta, cultul personalitatii si
limba romana, vei intelege, asa cum vor intelege si cititorii tai carora le doresc un Craciun Fericit , sanatate si multa iubire, din partea mea si a tuturor PR-istilor fara
arginti si sans frontieres.


Din ciclul: Voi intelectualii ați fost, noi manelștii vom fi sau trista poveste a muzicii de la cântecul magilor, la romanța ușoară și de aici mai departe la hiturile lui VV.

Colind

“O clipa cu tine mă simt fericit…/Ce ai făcut cu mine de m-ai zăpăcit…/
Să te iau în brațe, să te am aproape…/Nu m-aș sătura de dragostea ta”*…

Ascult lalele-manele, frumosele mele manele,
Sorbind cu jind din paharul keep walking**, un vis frumos:
Se făcea că eram îmbracată într-o rochie bleu ciel,
(mătase, lycra, perle, cristale swarovsky),
Încălțată cu cele mai glamuroase sandale albastre,
(toc cui, stiletto, 15 centimetrii, made in Italy)
Purtam o poșetă Armani de, mii și mi de parai,
Pe umarul drept, prospăt trendy-fancy tatuat

În stânga, cu un pas în urma mea, EL, de Vito, copilul minune
Vorbea la telefon cu prietenul Guță:
Zile-ntregi și nopți la rând/Când îmi apăreai în gând/
Lacrimile în zadar au curs/Tu numai durere în suflet mi-ai adus*

“Să moară dușmanii mei” , răsuna hitul verii,
Prin ferestrele termopanate ale turnulețului cu totul și cu totul de aur

În piscină, pluteau fericite două rațe, cinci dansatoare și câțiva porci
În fața casei, înconjurate de body guarzi, lăutari și pit bulli
Un număr fără de număr mașinuțe de colecție
Dodge, Jaguar, Ferari, et cetera, et cetera, et cetera

Se făcea că eram fericiți, spre deosebire de domnul Pruteanu
Care pierduse pariul cu limba romană
Once and for ever
Păi ce credea domnul profesor,
Poporul ascultă muzică bună,
Nu emisiuni răsuflate sau Traviata de Verdi, lailailailalala

“cine are noroc are/lailailailalala
pune piatra și răsare/lailailailalala
cine are noroc are/lailailailalala
pune piatra si răsare/lailailailalala
m-am născut să am noroc/lailailailalala
și mulți bani ca să întorc/lailailailalala
m-am născut să am noroc/lailailailalala
și mulți bani ca să întorc/lailailailalala”***

Ascult lalele-manele, frumosele mele manele,
Sorbind cu jind din paharul keep walking*, un vis frumos:
Se făcea că eram îmbracată într-o rochie roz ciel,
(mătase, lycra, perle, cristale swarovsky),
Încălțată în cele mai galmuroase sandale roșii,
(toc cui, stiletto, 15 centimetrii, made in Italy)
Purtam o poșetă Versace de mii și mi de parai,
Pe umarul drept, prospăt trendy-fancy tatuat

În stânga, cu un pas în urma mea, GUȚÃ,
Vorbea la telefon cu prietenul Vali Vijelie:
Băiat versat, aseară te-am sunat,
Mi-e dor de tine, tra la la,
Tra la la, ninge iar….

Ascult manele, manele frumosele mele manele,
Astăzi, 25 Decembrie, la optisprezece ani după ce
Nicolae și Elena Ceaușescu au fost împușcați
Pentru ca poporul român să aibă dreptul la o viață mai bună (?)

În loc de epilog:
Prima oara l-am vazut life pe Luigi Ionescu, la teatrul de revista
Eram copil, alte distracții nu erau iar parinții mă duceau săptamanal laConstantin Tanase.
Așa am prins gustul pentru Revoluție și pentru muzică,
Dacă părinții m-ar fi dus la Biserică
Aș fi prins gustul pentru colinde.…

_______________

Atenție pentru a asculta colindele trebuiea sa o rugați pe Billy Holiday să tacă:)

*Versuri Adrian Copilul Minune

**Slogan publicitar, http://www.aiga.org/content.cfm/johnnie-walker-keep-walking

***Versuri Guță

**** Titlul unor manele semnate sau cântate de Vali Vijelie

Alberto,
Fotografiile le-am atasat de dragul cititorlor de poze ca sa inteleaga si ei ceva:)
Cat despre o poezie, ce sa fac daca ea este o constructie ampla si plina de simboluri, sa-ti raspund pe scurt, da ai dreptate am scris o chestie idioata, din care nimeni nu poate intelege nimic?
Cat despre tarot, nu este important sa crezi. Important este sa intelegi filozofia arcanelor.
Dar de cat sa ne certam, hai mai bine pe Maria Tanase sa o ascultam, pentru ca tot am parafrazat-o.
Mi-am pus busuioc în păr
Mi-am pus busuioc în păr, măi
Să pot avea pe vino-ncoa\'
Să fiu ochioasă, năbădăioasă
Să se-mbulzească și să mă iubească băieții

Măi busuiocule, măi nu fi rău
Hai și ajută-mi cu farmecul tău.

Mi-am pus busuioc în sân, măi
Pe suflețel să-mi șadă el
Să mă mângâie și să nu spuie
Cine-i iubitul și cine îmi este sortitul.

Măi busuioace măi busuiocel
Vezi și-l alege p-ăl mai frumușel.

Că zică lumea ori și ce
Poate să spună că sunt nebună
Că e prostie, vrăjitorie
Păi zică lumea ori și ce
Eu tot cred în farmece.

Mi-am pus busuioc la poartă
Ca să-l vrajesc p-ăl de-l iubesc
Să-și uite casa, să-și uite masa
Și cu tot dragul pe seară să-mi treacă el pragul.

Măi busuioace măi nu fi sanchiu
Adu-l devreme și ține-l târziu.

Că mi-am pus busuioc în pat, măi
Să-i placă lui, iubitului
Să-i fie bine când e cu mine
Să mi-l îmbete ca să-și uite de alte fete.

Măi busuioace tu știi ce vreau eu
Ține-mi-l mie, doar mie mereu.

Că zică lumea ori și ce
Poate să spună că sunt nebună
Că e prostie, vrăjitorie
Zică lumea ori și ce
Eu tot cred în farmece.

As dori sa aflu care sunt calitatile descoperite de editorul care a recomandat acest text? Eu, desi m-am incapatanat sa-l citesc \"da capo al fine\", dupa vorbele mamei: Ți-am șters fundulețul de mii de ori și ți-am schimbat scutecul aproape de fiecare dată. Merit o recompensă, nu crezi?”, m-am dat batuta. Nu de altceva, dar, n-as vrea sa ma ajung sa vand niscai organe, ca
sa-mi cumpar o sticla de \"keep walking\", doar asa, in speranta ca voi uita gustul amar al diminutivului de prost gust, inserat intr-o bucata de proza fara sare si piper.
Pe scurt, parerea mea e ca textul este nu slab ci foarte slab.

O analiză de imagine începe evident de la titlu care trebuie intrepretat ca pozitiv, negativ sau neutru.

Independent de conținutul manifestului, pe care recunosc că nu l-am parcurs pentru că titlul mi l-a facut nesuferit, există câteva considerații de ordin general pe care mă simt datoare să le trec în revista ca vechi palmaș pe acest site de poezie.

Atunci când spui boier, iți vin în minte, pe de-o parte, marile familii de latifundiari care au dat țării bărbați ce au facut istorie sau au “onorat” veacul în care s-au nascut*, pe de alta parte, “micile găști” de divan care, din când în când, mai mazileau câte un domn vânzându-l ÎNALTEI PORȚI, din motive pe care le pot încadra generic la capitolul: “trădare să fie, dar să o facem noi, că sigur se lasă cu niscai privilegii”.

Și îmi mai vin în minte, bărbați absolut remarcabili precum Alecsandri și Eminescu, primul boier, cu acte în regula, cel de-al doilea aristrocrat al spiritului, cu alte cuvinte, deci născut nu făcut.

Acum, pentru că am pomenit de boieri și aristrocrați aș îndrazni chiar o parafraza: mulți boieri, puțini aristrocrați și o critica pe fața: nu cred că un poet trebuie să fie modest dar nici genialitatea prin aderență nu-mi inspiră încredere.

Pe scurt, titlul mi se pare neinspirat, cu atât mai mult cu cât între boierism și feudalism exista legături pe scara timpului istoric, iar feudalismul înseamnă aservire.
(nu comentez din nou protestul pentru rocada dintre fierbinți și recomandate și nici nu amintesc despre recomandările și/sau steluțele clientelare-pentru că o să public întro zi un articol cu acest subiect. Remarc totuși că în urma \"raziei\", Agonia nu au beneficiat de nici un câștig de imagine, audieță și specialiștii nu au reușit să o facă mai credibilă dincolo de granișele siteului.)

În concluzie, consider că ceea ce îi lipsește siteului, în acest moment, nu este un manifest ci un “aparat critic nepărtinitor” care să aibă flerul de a simți și promova valoarea și puterea de a se bate pentru a o impune atât pe AGONIA cât și dincolo de cyber space.

Mai departe, emulația își va spune cuvântul și cuvântul cheie care să definescă noua mișcare se va găsi. Altfel, în ciuda uriașului entuziasm și realului talent al agoniștilor, în ciuda unor specialiști de valoare se va promova-recomnada clintelar o poezie de carton care nu va reuși sa treacă dincolo de cercul închis al cetății de scaun, păgubiți fiind deopotrivă atât poeții de carton cât și cei autentici.

În speranța că spusele mele nu vor fi răstălmăcite și nu voi mai avea parte iar de atacuri la persoană ci de răspunsuri punctuale, vă amintesc că: în arta cel mai bun bucătar nu-i foamea, ci critica constructivă.

____________________
*Brâncovenii (Dan Berindei), Mușatinii, Cantemirii, Goleștii- scriitori și întemeietori de școli, Fratii Buzești sunt cateva nume care îmi vin în minte când se rostește cuvâtul boier. Alte personaje ce mi se perindă prin fața ochilor: Constantin Bălăceanu Stolnici și profesorul Neagu Giuvara, regretatul DOMN Paleologul, etc, etc…

Cum cine a zis?
TU!
Unde?
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/229505/index.html
Ce-ai zis?
Domnilor mă entuziasmez!

Doi oameni grei au poposit pe pagina mea , de s-a înclinat ca Turnul din Pisa. Țăranu român e țanțoș în mine și mândru. Vă prezint onorul!
silviu viorel păcală [02.Dec.06 07:01]
De ce m-am suparat?
Pai, de cate ori am poposit eu pagina ta, n-ai zis nicicand, Carmen, sunt fericit.

Nu repet ce-a spus Maria. Nu vreau să mă acuze de plagiat:) Mă folosesc de pretextul tăcerii și-ți fac o mărturisire: 3 versuri sunt, din prima stofă, sunt de-a dreptul \"suave\":
“acum agale
plutesc tăcerile
ca-ntr-un meci badminton fără miză”
Parcă aștept să apară o libelulă, pictată în culorile tuborg și...Știi? Ți-am citit o poezie, care m-a făcut să mă întreb: “Cum aș rezolva finalul din povestea cu \"țaranul rupt de lemne\"?”
peste liniște
abia ghicite
fantasmele unui ritm
dead can dance
life can smile
HE LAUGHS BEST WHO LAUGHS LAST
Pasare Garuda, sufletul nu ruginește nicicând. Știi de ce?
Refuză sa fie realist.
Cu drag,

http://jurnal.md/articol.php?id=626&editie=198
eugen lungu-jurnal de chisnau
Pînă la Malevici pătratul era o figură geometrică. După el simplissimul pătrat a devenit o religie.

Cu nume sofisticat, ca și arta profetului celui mai trăznit dintre modernisme – suprematismul. Inventator de limbaj, Malevici taie în două istoria picturii ca, de altfel, și termenul pe care se înființa arta figurativă – clarobscurul. Decupînd de la întreg porțiunea clar - , el accesează doar principiul obscurității pure – negrul, pe care îl închide ermetic între patru laturi. Mai tîrziu, euclidul picturii se va “dezvinovăți”: “Eu nu am inventat nimic. Am simțit doar noaptea în mine însumi, în ea am întrezărit ceva nou pe care l-am numit suprematism”. Dacă ideea de Rafael se desprinde din arc, cea de Dürer din poliedrul care adună toate melancoliile lumii, iar “bizareriile cubice”, vorba nefericitului “naș” al cubismului (Louis Vauxcelles), îi conțin, întîi și întîi, pe Braque și Picasso, după cum cercul (zeroul, golul) se strecoară pînă și în numele lui Moore (Henry), tot așa pătratul rămîne figura extraordinară și plenipotențiară care îl definește pe Kazimir Malevici.
Malevici, ca un fin geometru, nu a discriminat nici cercul, nici triunghiul, nici patrulaterele subțiate pînă la tăișul liniei, dar pătratul este emblema sa după cum albatrosul este emblema lui Baudelaire.
Poate că pătratul (negru) nu a fost atît o invenție estetică, cît o premoniție lugubră. Dacă pătratul, cum spunea el, este sentiment, iar cîmpul alb – “ «nimicul» din afara acestui sentiment”, atunci ce trebuie să fi văzut artistul în întunericul din sine ca să pună pe pînză concentratul de fiere neagră a acestui abis cosmic?
În fond, viața lui Malevici este o aventură ontologică între verticalitatea opacă a pătratelor. Încă în tinerețea sa racolată de cubism picta în Compoziție cu Mona Lisa un haos al aproape pătratelor, dominant fiind un aproape pătrat negru pe care scria ca într-o aiureală (și aceasta premonitorie?) “Eclipsă parțială”. Va picta apoi pătrate roșii, pătrate negre pe fond alb, cruce neagră (care e de fapt o sumă de cinci pătrate), cruce roșie, alte pătrate negre și, consecvent cu sine însuși, va cere să fie înmormîntat (în haine negre-alb-roșii) într-un sicriu proiectat de el însuși, pe capacul căruia era un pătrat negru – chiar deasupra feței – prin care își oblonea nebunia artistică de nebunia confuză a lumii.

Doar casele pe care le picta – aproape pătrate – erau de un roșu mai mult decît aluziv. Niște blocuri masive fără geamuri și uși, în care lumina nu va intra niciodată (după un sejur la Berlin, paranoia stalinistă îl va bănui că e spion german, cenzura îi va radia articolele, miliția îl va ține sub un clopot de sticlă, iar N.K.V.D.-ul nu-și va trăda tragic-banalul scenariu – îl va încarcera pentru o vreme). Triumfalismul sovietic nu se oglindea în nici un fel în translucidul pătratelor (sau avea o oglindire inversă, concentrînd o ideologie neagră, fără om și uman). Obligat probabil să facă iarăși pictură figurativă, țăranii și țărancele sale par niște sfincși fără privire și fără identitate sigură. Așa arătau inexpresivii idoli scitici, din piatră acoperită cu mușchi, în imensitățile slave.

* * *
Malevici își propusese “să elimine din imagine orice referință la lumea obiectuală, la concret, pentru a reprezenta pura sensibilitate” (Constantin Prut), adică renunțase să picteze viața, semnele și agenții ei (cerul, marea, pămîntul, floarea, piatra, cartea, omul etc., etc.), încercînd în această eliberare de concretul lucrurilor să picteze sentimente doar prin culoare și geometrie. Formele ciudate, scoase parcă dintr-o preistorie a culturii, i se păreau însă lui Malevici mai vii “decît orice chip cu o pereche de ochi și un zîmbet”.

Cifra 4 (și implicit pătratul) are uriașe resurse simbolistice acumulate de mileniile de civilizație: crucea, rîurile Paradisului (erau patru), umorile trupului (tot patru la număr), punctele cardinale, evangheliștii, marii profeți (Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel), doctorii bisericii (Augustin, Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare) etc., etc. Pătratul simboliza “dorința de a găsi [ceva], într-o lume aparent haotică, prin introducerea direcțiilor și coordonatelor” (apud Hans Biedermann).
Malevici eludează aceste aluviuni ale simbolisticii păstrînd auster doar un singur sens – cel de “formă fundamentală”.

Nu cred că pătratele sale sugerau prea multe contemporanilor. O legendă anecdotică insinuează că nici el nu le-a prea luat în serios, pătratul negru (există mai multe variante ale acestei compoziții) fiind doar un crochiu, un experiment pe care cineva l-a adus la o expoziție din greșeală. Se spune că primele sale pînze le atîrna în sălile de expoziție oricum: cu susul în jos, de tavan, în cele mai inedite poziții sau în colțurile încăperii, subtitrîndu-le cu următoarea declarație (ironică?): “Autorul nu are idee ce reprezintă tablourile sale”.
O eroare devenită destin? E prea simplist sau chiar primitiv ca să poată fi adevărat.

* * *
Cînd Malevici încheia opera pătratelor (1929), Heidegger tocmai publica Ființă și Timp (1927), niciodată definitivată.
Suprematismul, evacuînd din cadru lumea obiectuală, se situa astfel în afara Timpului (ce sînt altceva lucrurile ce ne înconjoară dacă nu o expresie a Timpului?). Căutînd doar sentimentul și cea mai simplă materializare imagistică a lui, pictorul se cantona în Ființă, nu o ființă-în-lume, cum o vedea Heidegger, ci o Ființă pură, redusă pictural pînă la o pată de culoare de configurație geometrică. Suprematismul însemna de fapt “supremația sentimentului încorporat în formă nonobiectuală”.

Dar ce oroare !… Veneau tocmai vremurile – și în Germania, dar mai ales în URSS – cînd Timpul anula Ființa ori o neglija total, pînă la neantizare. Așa stînd lucrurile, s-ar putea întîmpla ca o artă abstractizată pînă la impudoare – ce poate fi mai abstract decît un pătrat negru, cu laturile niciodată egale, siluind perfecțiunea, cu evitarea căutată a paralelelor (paralelele presupun o asociere, o consubstanțialitate cu ceva sau cineva, o atașare la un anumit sens, o împărtășire, o comunicare, fie și de la distanță), s-ar putea întîmpla deci că o artă fără relevanță ideatică, fără o direcție axiologică să comporte totuși cele mai neașteptate sensuri. De pildă, pătratul negru să fie metafora absolută a unui Timp fără soluție și a unei Ființe intrate în disoluție.

Și nu cumva tot o premoniție, ceva în sensul Demonilor lui Dostoievski care aveau să pună mîna pe putere după 1917, e și Pătratul roșu, pictat în 1913, cînd tocmai Malevici lăsase pistolul (să fi tras în cineva?) și își rarefia gîndurile de fumurile revoluționare?
După asta va urma șirul sinistru al pătratelor negre, inclusiv ultimul, cel de pe sicriu, moartea sa (în 1935) fiind nu un final firesc biologic (avea doar 57 de ani), ci o consecință a persecuțiilor N.C.V.D.-iste. Ideea n-ar părea atît de absurdă, dacă ne amintim că Malevici va fi “redescoperit” abia după 1958, adică după senzaționalele dezvăluiri ale lui Hrușciov. În genere, drama lui Malevici este drama omului nepotrivit în locul nepotrivit și, heideggerian vorbind, în Timpul nepotrivit. Într-un sistem nivelator, tipul de performanță nu e numai un intrus, un inoportun – e un paria. Filozoful G. Liiceanu surprindea în Ușa interzisă această dubioasă metafizică a Tipului și Timpului: “Comunismul este o societate în care nu se iese din rînd. […] Excepția, talentul, performanța ieșită din comun sînt și ele cultivate în structuri prestabilite și sînt subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gimnastul etc. sînt produsele de vitrină ale sistemului și reușitele acestora nu sînt explicabile decît prin virtuțile sistemului și contribuie la glorificarea lui sau a celui care îl întrupează.

Așa stînd lucrurile, ieșirea neprogramată din rînd era, în comunism, un păcat. Ce însemna asta pentru intelectuali? Însemna că cine avea o explicație ontologică a lumii care ieșea din cadrele institutelor de filozofie, cine scria un roman sfidînd regulile esteticii oficiale, cine făcea un film care leza gustul triumfalist al sistemului – trebuia laminat social, readus la ordinea numitorului comun și, la limită, fiind periculos prin exemplul pe care îl dădea, eliminat”. Energia unui asemenea personaj “în loc să fie pusă în slujba realizării proiectului propriu, este cheltuită pentru ceea ce s-ar putea numi «cursa cu obstacole» la care candidatul la performanță e chemat să participe zi de zi pe parcursul întregii sale existențe”. Dar Timpul nu a mai vrut să aibă răbdare cu “bizarul” Malevici care nu periclita sistemul, dar nici nu se înscria în el. Așa cum nu s-au înscris nici Voloșin, Țvetaeva, Pasternak și alte mii de intelectuali ruși, îmbrînciți, într-un ev al ne-ființialului, în chenarele negre ale interdicției.

A urmat, ca o paranteză, ultimul pătrat. Cel postum

mlădios dansul femeilor cu
vălurile răsucite-n oglinzi
se leagănă în mers
femeile, femeile, frumoase animale de povară

atât de mici și de albe-
mâinile lor s-au transformat în copite:-
Ce rost au toate acestea(?):
statuile din Insula Paștelui,
fluturii cu cap de mort,
seara...

în jurul lor, hm, în jurul lor...
bărbați/ bărbații (forma articulată a Evei?)
cu zarurile lor măsluite grele ca pietrele de moară
curg tăcuți pe siret

Dacă Adam n-ar fi existat
ar fi tebuit inventat de Însuși
Domnul Dumnezeul lui Israel,
binecuvantat fie numele Lui.

“Wharapone, Aroha, Ture”

Tratatul de pace a fost încheiat în 1859, de regele Potatau
el nu știa carte
a desenat spiralele păcii
coloniștii nu vroiau să renunțe...

Grace Kelly a devenit prințesa lui Ranier Monaco. Ea a avut un accident de mașină.

Greta Garbo a purtat rochia Contesei Walewska- În plină glorie,s-a închis în mister.

Charles Boyer l-a jucat pe Napoleon, purtandu-i tricornul.

5 mai 1821-
(la scurt timp după ce Te Whero Whero Potatau, a fost uns rege al maorilor)-
în Sfânta Elena: la mort et le debut d’une legende…

și eu, eu, Carmen,
m-am trezit,
la 91 de ani,
de la cucerirea întregului arhipelag,
Am țipat și-am dansat incantațai maorii:-

\"Limpede mi-e calea:
E drumul ce mă îndreaptă spre Tiri-o-te-Moana
-darul învolburatei mări.

E drumul ce duce spre creștetul pământului-
Ao-tea-roa, Țara Norului Alb și Lung.\"

(?)Știți voi care-i graiul meu:-
Limba româna.
(?)știi tu, Tania tamahine,
țara lui iată ne întâmpină:-

\"Toi te huata hi, e i.!\"

Tania, te rog sa o transformi in poezie. Am lasat deschis capitolul Darclee, si nici nu am \"lucrat\" textul pentru ca astept raspunsul tau.

Multumesc,

= Tania, winter session

mlădios dansul femeilor cu
vălurile răsucite-n oglinzi
se leagănă în mers
femeile, femeile, frumoase animale de povară

atât de mici și de albe-
mâinile lor s-au transformat în copite:-
Ce rost au toate acestea(?):
statuile din Insula Paștelui,
fluturii cu cap de mort,
seara...

în jurul lor, hm, în jurul lor...
bărbați/ bărbații (forma articulată a Evei?)
cu zarurile lor măsluite grele ca pietrele de moară
curg tăcuți pe siret

Dacă Adam n-ar fi existat
ar fi tebuit inventat de Însuși
Domnul Dumnezeul lui Israel,
binecuvantat fie numele Lui.

“Wharapone, Aroha, Ture”

Tratatul de pace a fost încheiat în 1859, de regele Potatau
el nu știa carte
a desenat spiralele păcii
coloniștii nu vroiau să renunțe...

Grace Kelly a devenit prințesa lui Ranier Monaco. Ea a avut un accident de mașină.

Greta Garbo a purtat rochia Contesei Walewska- În plină glorie,s-a închis în mister.

Charles Boyer l-a jucat pe Napoleon, purtandu-i tricornul.

5 mai 1821-
(la scurt timp după ce Te Whero Whero Potatau, a fost uns rege al maorilor)-
în Sfânta Elena: la mort et le debut d’une legende…

și eu, eu, Carmen,
m-am trezit,
la 91 de ani,
de la cucerirea întregului arhipelag,
Am țipat și-am dansat incantațai maorii:-

\"Limpede mi-e calea:
E drumul ce mă îndreaptă spre Tiri-o-te-Moana
-darul învolburatei mări.

E drumul ce duce spre creștetul pământului-
Ao-tea-roa, Țara Norului Alb și Lung.\"

(?)Știți voi care-i graiul meu:-
Limba româna.
(?)știi tu, Tania tamahine,
țara lui iată ne întâmpină:-

\"Toi te huata hi, e i.!\"

Tania, te rog sa o transformi in poezie. Am lasat deschis capitolul Darclee, si nici nu am \"lucrat\" textul pentru ca astept raspunsul tau.

Multumesc.

\"Să nu te-nchizi în tine iubito, îi spuneam paharului gol
Nu pahar, păhărel de alcool, ca-n vise
Mi-ai spus că ți-e sete, de-aici a pornit viața
De cîine, nu aveai ce bea, lumino
Ți-am deschis atunci izvorul numărul unu
Parcă eram în excursie la munte, mai ții minte?\"

Sur un balcon, un homme sectionne avec un miroir l’œil de son amie au moment où un léger nuage avance vers la pleine lune. Huit ans plus tard, un jeune homme désire une femme mais traîne derrière lui les vestiges de son passé, des pianos remplis d’ânes morts.
Un homme est mis au pénitencier par son double
sursa: >le chien andalou
Revenind,
\"desertaciunea desertaciunii, toate sunt desertaciuni???\"
\"Nu paharul, păhărelul de alcool, ca-n vise/Mi-am umplut gura cu umorile tale venoase/Iar sîngele delirînd printre dinți încerca să-mi șoptească/Poezia de-o viață!\"

Ce sa spun? La multi ani!, cat despre numarul de vieti, cate or fi ca sa fie,sa nu fie desarte.

pentru ca este vara
viermii sunt plecati in america
prin urmare
nu-ti mai deranja mama
cu cereri desarte
ridica-te si umbla
pana la usa salonului
pana la prima fata morgana
poate ca ea
va face mai mult decat au reusit
doctorul si aistenta
si cei trei rezidenti
pe care i-ai intrebat politicos azi dimineata
cand ma externati sanatos?
cat despre imprumutul la banca
nu-ti face griji peste poate
daca ar fi sa judecam drept
banca ne este datoare noua
pentru ca nu poti sa obtii
decat cea ce ai deja

deci
cu riscul de a ma repeta,
adevarat iti spun
\"ridica-te si umbla!\"
pe drumul poeziei si
razi cu blandete la soare
pana ce vremea
se va indrepta dupa zambetul tau

Buna Mircea,

M-am oprit sa-ti las un semn pentru ca si eu ca si tine iubesc foarte mult garile si trenurile. Sunt cele mai triste locuri din lume.
Te obliga sa pleci. Daca esti fericit este pacat sa o faci. Daca esti nefericit, degeaba o faci.
Atunci cand primesti flori sau se flutura batiste, tristetea locului este mai suportabila. Dar lucrurile pe fond raman la fel.

Cam atat in off topic.

Despre poezie, trebuie sa recunosc ca nu este cel mai reusit text al tau desi ai patru versuri care imi plac:
aveam o cămașă albă
și palmele mele mărunte
străluceau ca două linguri de aur
astăzi în gară am primit o floare


Sarbatori fericite.

c.

pasesc pe urmele de lumina
pe firul rosu al unui vag sentiment

i-ubirea se probaza prin jertja
u-itarea naste intotdeauna monstrii cu ochii plini de speranta
d-ragostea este un exercitiu de imblanzire a uitarii
a- nu este prima litera a cuvantului Absent

A este prima incercare de a ingurgita prin tipat
cele 7 culori ale Prezentei care ia asupra sa pacatele lumii

Lacatus ai inventat elegia de dragoste

Nu stiu de ce cele mai reusite dintre poeziile tale fac legatura intre Cuvant
si Sefiroturi, dar daca va trebui sa descopar ce si cum acest lucru se va intampla.

Pana atunci, iti multumesc ca mi-ai amintit ca, prin textul acesta, pe care l-as califica ca o poezie religioasa postmodernista mi-ai amintit ca frica, cel mai recursiv sentiment, este o consecinta fireasca a unei judecati gresite, de care ne-am putea vindeca daca ne-am aminti ca omul este mai valoros decat o vrabie sau decat crini care nu tes si nu torc. Renuntand la grijile lumesti am putea sa ne succedem mai sporiti spre noua treapta a spiralei, pana cand
am reusi sa ne desprindem din inchisorea furnicilor, despre care cred ca ti-am pomenit ceva si in penultimul meu comm.

Si tot legat de ultima strofa as vrea sa mai fac o adnotare care pare dar nu este off topic: revazand sirul cu pricina m-am intrebat: ce legatura are faptul ca daca adunam ultimile 2 numere din multimea primelor 12 inscrise in sirul lui picolo filius Bonacii, obtinem 144, un numar prezent in Apocalipsa:

Mielul și cei răscumpărați sălășluiesc în Sion. Trei îngeri vestesc judecățile lui Dumnezeu. Secerișul și culesul viei.

1. Și m-am uitat și iată Mielul stătea pe muntele Sion și cu El o sută patruzeci și patru de mii, care aveau numele Lui și numele Tatălui Lui, scris pe frunțile lor.
2. Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe și ca bubuitul unui tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor.
3. Și cântau o cântare nouă, înaintea tronului și înaintea celor patru ființe și înaintea bătrânilor; și nimeni nu putea să învețe cântarea decât numai cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați de pe pământ.
4. Aceștia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceștia sunt care merg după Miel ori unde se va duce. Aceștia au fost răscumpărați dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu și Mielului.

Buna,

Te rog sa nu conisderi commul meu o critica ci doar un raspuns la indemnul de a tremina povestea care nu exista: sinceritatea.
Poezia este frumoasa dar pierde din inefabill si originalitate, expliciatand si folosind comparatia.
Evident ca parerea mea nu este un capt de tara, dar trebuia sa-ti las un semn pentru ca nu degeaba ne-am intalnit pe scarile escher.
Acum dupa ce te-am criticat o sa-ti marturisec si ceea ce mia placut.

hrana lumilor este la el

Ar trebui terminată tema
unei povești ce nu există
sinceritatea

Eu stau la ușa noastră și bat


Uitați-vă mai cu seamă la corbi
ei nu obosesc-
doar culeg din toate roadele lumii
ce li se presară

acolo unde Escher răstoarnă
perspective,
iluzionează planuri
și tot împerechează
un pelican un om un pelican...
apar furnicile pe aripi de spiala
rezolvand paradoxul existential

Buna,

Nu stiu daca mi-a placut poezia ta pentru ca-mi place Escher
sau pentru ca am citit printre randuri mesajul:
salvati nuferii. Stiu insa ca, mai devreme sau mai tarziu, datul de-a dura tot in colturi va inceta si zarea cubului dinamic va redeveni sfera.

Bufnita- simbolul intelepciunii-, spune:

Poezie lui Lacatus- este o elegie care a merita comentata
de un critic toba de carte si prin comparatie cu poema lui Eminescu:
Mai am un singur dor.
Comentariul meu nu era off topic chiar daca mi-am permis
sa-l asociez pe artist cu un hipocampus zostera- adica un calut de mare-
simbol al nemuririi dar si afrodisiac cunoscut si recunoscut.

Sugestia mea de a inventa sculpto-poezia nu era un simplu joc de cuvinte
care sa ne duca cu gandul la Victor Brauner sau la picto-poezie, ci un indemn
serios ca Mircea sa-si foloseasca dalta extrem de fina cu care opereaza in
piatra sufletului sau- si al cititorilor/admiratoarelor sale, si sa inventeze
filigranul in piatra.

Pe scurt, comentariul precedent are o singura fiba. Este un pic cam prea poetic, dar nu este off topic.


Multumesc,
Carmen