Carmen Iacob

la masa asta de lemn astăzi nu se mănâncă nu se cântă nu se vorbește toți ai tăi cu fețe ude se gândesc la ultima bere și tu stai întins ca o felie de pâine uscată nu mai ești jokerul din

în zilele de vineri când luna poartă cocoașă săpăm trepte în noi și coborâm în spirale până la alți dumnezei pe care-i prindem în nări ca un piercing de fum doar în serile de vineri

într-o zi ai să rămai din nou agățat de buzele alteia o fostă sau o viitoare fostă actuală iubire nu mai arunca secunde să te gândești unde a greșit dumnezeu când m-a adus lângă tine tu

tu crezi că raiul s-a mutat aici într-un oraș unde orbii vânează felinare din tramvaie aici unde copiii nopții strâng în podul palmei venele pâmântului împletite ca niște trupuri de îndrăgostiți

în ultimul apel mi-ai răsturnat paleta de culori rămasă-n frigider să înghețe vise în dacia printre gunoaie și fiori de jeg am propria capelă sixtină care sprijină tavanul din bucătărie în ringuri

când ne urâm de fapt iubim stârnim în jur furtuni și ploi urcăm în trepte pân’ la Dumnezeu și coborâm în fugă amândoi încerci să stai deoparte? știi bine că nu se poate putem doar să ne prindem

râd… râd până doare ador să mă chinui dar astăzi ne purtăm zâmbete peste o mască de zahăr așteptăm să ne numim ceva frumos sau să ne urâm într-un altfel de dulce încă visez la un joc serios

hai să împărțim ultima felie din inima mea îți voi lăsa ție bucata mai mare mințindu-te că nu mi-e foame de frică să nu fiu prea puțină pentru tine presară-mi zahăr mai mult zahăr ce dacă

te voi iubi la noapte secundă cu secundă până iubirea noastră și surzii or s-o audă de ce să ne grăbim când sub cămașa udă apusul s-a oprit minute să-ți ascundă (?) cu tine lumea-n basm

Aplaudați-mă ca pe-o fecioară gata să-și dezgolească întâia oară sânul pentru bărbații înțărcați devreme Adorați-mă ca pe-o femeie când satură din corpul ei săracii priponiți cu mâinile

Mâncăm biscuiți la fereastră și firmiturile cad în noi guri astupate cu rugăciune caută mila în burți revărsate la fiece închidere de pleoape genele prăvălesc pietre în coșărci de oase:

Maria a născut răsăritul în poala unui orb Și muții au întâmpinat lumina (Orbii au făcut coadă la cinematograf) de atâta vreme mi-e inima tăciune între atâtea păduri tatuate cu numele

E dragoste-n lume iubite cerbii își adâncesc în scorburi copita șiroind printre vreascuri fiori precum o fecioară nebună înaltul de nori se dezbracă dezvirginând cocori și vântul gâfâie

Ziua nu are pleoape să fugă de lume doar noaptea e lumină când genele harpă scapă sămânță de basme pe lângă-mprumutată coastă - sarcină in vitro pentru o lume stearpă *** pământul

Dumnezeu nu a fost întotdeauna bătrân când haosul a tăiat cordonul ombilical de neviață primul scâncet a făcut lumină din mijlocul scuipat printre dinții infinitului s-a avortat

Dumnezeu a inventat visul pentru a nu se muri devreme să uiți că îți arde în umeri o cruce Cel Dintâi te adoarme învârtind culoare în căușul pleoapei până nașterea lumea tu sfârșitul –

Din ostenitele-mi oase mulți și-au făcut nai să-și cânte neajunsuri prin mine doar venele pielea și câteva resturi mai caută-mplinire din corpuri străine nu mai știu cum să plâng pe atâtea

Fluturii și-au frânt pentru a treia oară aripile-n mine Când pleoapa ia-n căuș un pumn de lacrimi Te botează pe tine Cu ale tale vorbe mi-am ascuțit genele Să zgârii durerea până speriată de

Plâng de ceva vreme nu-mi mai găsesc plânsul sufletul greu atârnă într-un colț de icoană Sunt ultimul apel respins la 112 Cupidon și-a rupt arcul între coastele Evei noaptea

Haina bunicii - Adăpost pe andrele sub talpa ploii

Scâncet de copil - În ceară s-aprind muguri, Bătrânii adorm.

Poveste în alb - Dumnezeu flămând de vis Scapă firmituri.

O mână de lut Seamănă-n scoarță cuvânt, Un om abătut.

Ieri am măcelărit nemiloasă, sub pleoape, o herghelie de nori sălbatici și-o bucată de cer ...un sacrificiu necesar pentru suflet Noaptea asta voi spânzura de gene stele ca să salvez lumea de