namaste, copile!

într-o zi ai să rămai din nou agățat de buzele alteia

o fostă

sau o viitoare

fostă

actuală iubire

nu mai arunca secunde să te gândești unde a greșit dumnezeu

când m-a adus lângă tine

tu ești la fel sau mai pierdut decât mine

dar eu te-am văzut sclipind -

o pată de lumină rostogolită în subsoluri printre ruine

aveam nevoie doar de o privire să aflu că în venele tale s-ar putea dărâma și ana

și fiecare femeie care te-a ținut odată de mână

la fel cum am venit

am să găsesc o poartă să ies din închisoarea

în care m-a prins un rând din coastele tale

astăzi văd că nu mai am nevoie de chei

când ești gol

și ne privim printre sticle de bere

(ca într-o dimineață în care

un coșmar deghizat în vis se ridică

precum o ceață înainte să faci cel din urmă pas spre râpa din tine)

tu...îmi lași ușa deschisă

nu te speria

ți le voi pune la loc in aceeași dezordine

când vei crește mare

nicio remușcare nu o să îți mai trimită gândul la noi

știu...

totul are să fie bine

așa cum scria pe-o ceașcă de cafea:

„geniile se descurcă și în haos”...mai ales unul ca tine

toate femeile vor crede că ești primul lor adam

dar eu pot ghici în câte grădini aluneci când te pierzi

ca într-un carusel în mulțime

și că ți-e frică

mi-e frică și mie

aș fi vrut să împarți cu mine încă o noapte

ca pe o gură de apă în ultimul pahar de iertare a lumii

aș fi vrut să mă împart cu tine

o noapte

ca singura femeie care te cunoaște mai departe de oase și șoapte

aș fi vrut...

aș fi vrut să te întorci la mine ca la rădăcina pe care o cerți dar mereu o săruți

că mai are puterea să te ține aproape de ceea ce ești dincolo de fapte

eu...aș fi rămas lângă tine chiar și în nopțile când ți-ai lăsa sufletul plimbat în lesă

pentru un fum sau un pahar care să te facă să crezi că buzele străine

de fapt nu au gust amar

și îmi e milă că nu pot să te scutur ca o toamnă nebună de pe pleoape

mi-e milă de omul din mine că a pierdut din nou un pariu cu lumea

un pariu în care eu chiar am crezut că-ți pot adăuga o coastă

acea coastă

și poate că mă mai urăști a dulce

mai mult de cât o făceai aseară

când iți căutai sprijin într-o gură pe care a mușcat-o un oraș întreg

și poate că ai să mă urăști și mâine

eu...

eu nu mai pot să te urăsc

știi...tocmai am aflat că sunt lumea nimănui

și ar trebui

măcar eu

să țin un pic la mine

hmm...

încă păstrezi în tine o divinitate tocmai pentru că ești un copil

dar am obosti să alerg printre cioburi și să mă tai în măștile pe care le împrăștii în jur ca pe o mână proastă de cărți

doar să te demasc până redevii lumină

noapte bună sau

...namaste

iubire!