Călin Sămărghițan

Doamnă Elena, cred că vine un timp când poezia pleacă singură să-și caute cititorii. Așa mi s-a părut întotdeauna poezia Adrianei Lisandru.

Temele ei întotdeauna invită la o reflecție mai specială. Ea răscolește sensuri care prind ecou. Aici farmecă asocierile neașteptate: ”gust acru de clopot”, ”sărut dintre lemn și pământ”, dar și gustul ”arde” ori ”timpul înțeapă”. Cele amintite sunt câteva tehnici stilistice, dar mai sunt și imagini inedite, construite cu răbdare: bradul care își ”vede de foșnetul lui” în timp ce turiștii cască gura la imposibila lui cocoțare pe stâncă, dar mai ales construcția întregului poem care țintește spre comparația finală, nu înainte de a trece printr-o ”formulă” poetică desăvârșită:
”în miriștea nopții
timpul înțeapă jilav
abia secerat”.

Comparația finală e cea a prietenilor cu ”niște conifere rarisime”, și aici se acumulează toate imaginile precedente, a coniferelor ”imposibil” cățărate pe stânci, ori a nevoii organice de a ”te prinde de braț” și ”a râde”, încheind poemul rotund cu tăcerea enunțată încă dintru început. O tăcerea de la umbra ”coniferelor”... albastre, dezvăluind întreaga poezie ca fiind o pură metaforă.

Un test de excelență despre adevăratele lucruri prețioase. Antevorbitorii au remarcat calitățile acestei poezii.

Dan Herciu are calitatea de a prinde poezia din aer, din zbor. La el tot ce zboară se... scrie. Nonșalanța cu care găsește efecte poetice este cuceritoare, el nu forțează textul niciodată, nici nu-l aglomerează inutil. Întotdeauna respiră și îl vezi liber de orice înlănțuire. Ai spune că poezia lui nu vine din metaforă, dar nu este așa, căci are acel ”sprijin de un număr de telefon”. Ai spune că nu vine din sensuri secunde, dar poezia lui reflexivă trimite întotdeauna spre așa ceva. Este însă evident că poezia lui vine din capacitatea de a pune în valoare reflexii poetice prin repetarea unor gesturi, prin răzgândiri bruște a unor coloane de gând, prin problematizarea unor teme existențiale în termenii comuni ai vorbirii de zi cu zi.

Estetic, poezia lui Dan Herciu e întotdeauna lejeră. Niciodată greoaie, fără prețiozități gratuite. Curgerea ei e întotdeauna naturală și degajată, reușește să depășească truisme și platitudini, atât de comune în poezia de azi. El nu scrie gratuit. Dan Herciu folosește toate uneltele poeziei cotidianului, el le ancorează în cotidian, dar nu se mulțumește cu o poezie stil jurnal personal, ci întotdeauna coboară pe frânghii doar de el știute înspre intense trăiri interioare. Altfel nu ne putem explica efectul pe care poezia lui îl stârnește în percepția cititorului.

Pentru cei care nu știu cum citește Dan Herciu, semnele de punctuație, aici punctele presărate de-a lungul poeziei, marchează acele pauze în cursivitate atât de specifice lui, un contrapunct care potențează sensuri brusc acumulate.

Finalurile sale de poezie au deja o marcă distinctă. Am mai spus parcă odată că este un poet cu stil propriu (nu la oricine se poate spune asta), iar finalul abrupt, concluziv, concentrează poezia într-unul, două, versuri sentință. Așa se întâmplă mai ales în ultimele creații, în ”Păsărarul”, în ”Doar un cenușiu...”, în ”Riduri pe ziduri”.

Dan Herciu a devenit o figură distinctă a site-ului și bineînțeles a poeziei sibiene.

Silviu, experiențele mele rurale sunt aproape nule, sunt un citadin tăbăcit.

Mihai, și mie mi se pare și senin și solar cu toate ”orătăniile” alea strivite. E și Naum și încă mulți alții, că era odată o adevărată modă să scrii așa. Nu am înțeles-o niciodată. Deși la ruperea aia, Alice a amirosit ceva.

Alice, nuș ce-mi veni cu stilul ăsta, era o ironie, de fapt, dar n-am putut să-l las fără mamă, fără tată. Onorantă interpretare și stea. Mulțumesc. Înțeleg de ce ai zărit ”tăietura”.

Pentru cititorii mei mirați: nu vă speriați și nu deznădăjduiți, nu a fost decât un test. Am vrut să-mi dovedesc mie însumi că pot să scriu și așa. Am descoperit o nouă tentație, dar nu e decât o simplă ispită.

Mulțumesc tuturor pentru trecere și opinii.

Rara, mulțumesc. Sintagma respectivă a devenit idee centrală, cum bine ai observat. Data trecută am uitat să-ți confirm că într-adevăr numele personajelor sunt atent alese și au povestea lor. Mergem mai departe, nu?

Domnule Emil,mă bucur că vă pasionează atât de mult personajele mele. Înseamnă că investiția mea nu e chiar inutilă. Ați anticipat importanța decisivă a prezenței traducătoarei Amy Gardner. Să văd dacă voi reuși să o scriu, se arată ca o nouă provocare pentru mine, căci este femeia care îl cunoaște pe Filip dintr-un cu totul alt punct de vedere.

Luați-vă inima în dinți, vă rog, și spuneți-mi și unde nu prea merge textul.
Mi s-a spus pe e-mail că stilul de aici ar fi mult diferit de cel dinainte. Așa să fie? Cert este că, lucrând tot mai atent la text, acum parcă mi-e teamă să recitesc primele părți, cărora, probabil le-aș găsi tot felul de hibe. Poate am s-o după ce ajungem la final. Deocamdată îmi mai trebuie un portret feminin și trei (3!) stiluri de rochii. Aici voi accepta ochiul critic feminin care este imperios necesar.

Deci... ne vedem la Praga.

Domnule Emil, aveți un ritm al scrisului de invidiat și o mare putere de-a crea mereu noi universuri cu nonșalanță. Un anume stil în construcția frazei vă este caracteristic, iar dialogul e întotdeauna condus cu măiestrie. Personaje de la care nu te-ai aștepta, vorbesc uneori de-a dreptul poetic. O proză ușor de citit și delectantă, aici am avut impresia unui univers senin, deschis oricărei posibilități. Vă citesc în continuare.

Poezia așteptării, neajunsul distanței, iar vitrina unui magazin e un companion al tăcerii. Flacăra unui chibrit exact când începe să ardă ca trezire a unei femei din somn. Nucii, pușca și apa sunt un basm. Un basm care la Florian Silișeanu se rostește de fiecare dată ca o îmbrățișare a unor ecouri prelungi. De dincolo de toamnă. El și când respiră, oglinda poeziei aburește.

Mulțumesc pentru intervenții, îmi prinde bine să văd cum se reflectă personajele în cititor. Mie unuia, mi-e tot mai greu să scriu, căci personajele ”cresc” tot mai mult, acest capitol nici nu era în planul inițial, dar simțeam personajele incomplete și am dorit să le întregesc. Dacă am reușit sau nu, asta cititorul judecă. Am inserat astfel cap. 6 aici, înaintea serii pragheze, din nevoia de a da un contur și mai proeminent, pentru a pregăti cititorul pentru ce urmează, dar în primul rând pentru a mă pregăti pe mine însumi. Spuneam că e tot mai greu, întrucât mă simt tot mai copleșit de greutatea caracterelor care-și cer dreptul la identitate. Abia le mai strunesc, și trebuie să mă plimb cu ele îndelung, cu fiecare în parte, să ne vorbim, pentru a le putea înțelege. Interesant este că personajele încep să bănuiască ce vreau să fac cu ele, și încearcă acum să-și forțeze destinul. Am inclus acest capitol neprogramat, ca să le liniștesc și să le fac să se privească în oglindă.

Fac totodată și o mărturisire publică: poeta care ”deslușește marea taină” pentru personajul meu, este reală. Îi voi da și numele, aici în comentarii dacă va fi de acord, dar (mai ales cercul de cititori cu afinități comune) cu siguranță ați recunoscut-o. Autoarea, într-un desăvârșit context poetic, cu cele mai potrivite mijloace stilistice și frizând fundamentul ontologic al poeziei adevărate, vorbește despre:
”...îndoială
privind posibilitatea
unui transfer de certitudine
între inimile noastre”.
Este ceea ce înțeleg eu ca fiind o revelație pur poetică, ce poate sta cu cinste în antologiile vorbelor mari ale omenirii, în consonanță deplină cu viziunile personajului meu, care și le-a impropriat. Voi recunoaște aceasta oricând, iar aceste rânduri vor sta mărturie. Este o revelație pe care doar un poet adevărat o poate avea, iar eu am pus-o încă o dată, în alt context (poate stricând efectul poetic original), în valoare. Bineînțeles, dacă nu va fi de acord, voi scoate pasajul respectiv, dar eu cred că nimic nu este întâmplător, și sunt convins că revelația poetei respective a venit exact atunci când personajul meu avea nevoie de ea.

Maria, nu știu cu câtă pricepere e scris, dar pot să spun că este, într-adevăr, foarte atent. (Dar degeaba atenție, dacă nu e pricepere, nu?). Epuizant de-a dreptul. Îndrăgind, sau, unde este cazul detestând, personajele, dorința de a le vedea într-un fel sau altul, nu pot fi pentru mine decât o dovadă că ele sunt vii și că mai trezesc cât de cât interesul. Mă așteptam și ca acest episod să plictisească, cititorul așteptând, de fapt, desfășurarea evenimentelor propriuzise. Dar scopul prozei de față este cel de urmărire a tensiunii trăirilor interioare ale personajelor, mai mult decât firul narativ, deci faptul că n-a plictisit am să-l interpretez în termeni pozitivi, deși îmi dau seama că mulți vor fi sărit peste text.

În ceea ce privește judecățile Silviei cu privire la personaje, le iau în aceeași accepțiune de mai sus. Mă mai bucură un lucru aici: eu nu am spus în nici un moment cum sunt personajele, ci le-am făcut doar să trăiască și să gândească, ori dacă cititorul începe să facă o caracterizare a lor, nu poate decât să mă bucure. Și adaug aici o obiecție glumeață: nu trebuie să mai credeți în autor. Nicidecum. De acum trebuie să credeți în capacitatea personajelor de a-și trăi pe mai departe viața câștigată.

Cu aceasta închei ”seminarul”, salutându-mi respectuos cititorii și mulțumindu-le pentru îngăduință.

Nu numai \"camera\" (acesta era și titlul inițial, parcă) e privită cu depresie, acel spațiu al întâmplării, ci însăși amintirile celor petrecute acolo. Versurile finale aduc un fel de confruntare finală, dar analiza este tot a unui alt fel de ochi, care la rându-și și-a pierdut obiectivitatea. Finalul forțează o trezire la realitate, o ieșire în alt spațiu, poate chiar o evadare din legături, ca o privire aruncată pe fereastră. Dar nu aduce decât o altă perspectivă transfigurată, deci desprinsă și ea de real, un alt spațiu modificat, atins și el de ochiul poetic. Nimic nu mai este la fel în dimineața de după.

Fotografia e consonantă, forma indescriptibilă a fumului de țigară, dar mai ales spațiul... spațiul acela dintre deget și inel. Un spațiu cât o cameră misterică plină de amintiri.

Un poem vizionar și absolut. O poezie adevărată din care strigă ființa. Dacă poezia nu este ontologie, atunci nu e nimic. Asta categoric. Dacă nu are viziune și orizont, e inutilă, e o inginerie tehnică, e nimic. Cuvinte înșirate în piața citirii. Citindu-o aici pe Cezara Răducu, trăiești viziunea, o simți pe propria-ți piele, și asta înseamnă să scrii cu adevărat, să oferi un orizont al privirii, o lamură a trăirii, un fir al înțelegerii de dincolo de orice rațiune. Să construiești o cameră tainică în care să simți fizic poezia cum te atinge, așa, ca un vis.

De la întrebatul ploii, de la locul incert unde locuim pornește viziunea, căci asta este poetul, da: vizionarul! Cel care vede cu adevărat lumi fantastice. Da, e poezie cu noi atârnați de un nor, cu palmele desenate în turte dulci și dantele. Dar nu e suficient doar să le spui, ci, el, poetul, trebuie să te facă să le simți cum toate acestea trec prin sângele tău, strecurându-se prin aorte. Cezara Răducu oferă aici așa ceva. Istoria pălăriei cu fluturi e un întreg univers. Poezia Cezarei ajungi de n-o mai citești, ci o pipăi cu ochii și cu retina. Ea ți se scrie direct în sinapse. Lumina i se transformă în daltă săpând în trupul cititorului forme gândite de poet. E poezia de dincolo de cuvânt. Poezia care transcende cuvântul. (Scriam cu majuscule toată propoziția, dar cred că n-am voie). Asta înseamnă! ”Să-ți pui mai multe haine/ pe lumina asta”, ce strigăt! De parcă lumina ar fi un anotimp, de parcă lumina ar fi o ploaie, ori un vânt rece. Pune-ți omule, haina ființei pe tine, și ascultă, că trece poezia!

Noi suntem cei ce ”alcătuim” (ce cuvânt bine găsit!) îndoiala. Iar transferul acela de certitudine este probabil motivul pentru care trăim. Și eu, și tu, și fiecare. Trăiască viziunea poetică, da trecerii ei! Rarisim.

Mulțumesc Rara, pentru clipele de desfătare ale poeziei tale. Din toată inima, stea. În ultimul timp te întreci pe tine însăți. Se întâmplă ceva. E magnifică! Nu există acest atribut pentru poezie. Ci există o singură apreciere: e Poesia.

Ariadna, mă bucur să te regăsesc și aici. În fața acestei \"mirări\" în care mă încurc în numărătoarea colțurilor piramidei, în care mă caut pe sub piele de sori, descopăr o poezie a unui vers lung și subțire cu care nu suntem îndeobște obișnuiți. Eu zic să ne așezăm și să credem că se poate și așa. Să ne lăsăm fermecați.

Mult aș dori să te mai citesc pe aici.

Anca, stilul tău de a comenta mă intimidează puțin, dar îți mulțumesc pentru aprecieri, sper să nu-ți dezamăgesc așteptările. Dacă crezi că mâinile ”au prins”, mă bucur. Era important aici. Și-mi lărgești aria de cititori. Dacă ceea ce pun acolo are sens și pentru altcineva în afară de mine, înseamnă că încă nu e inutil.

Raluca, știu ce spuneai și mă bucur că are rezonanță ceea ce scriu. Totuși nu am pretenții atât de înalte, sunt abia la prima proză mai susținută, și încă sondez. Sunt încâlcit și amestecat în ea până în gât și nu știu cum am s-o scot la capăt. Cert este că îmi trebuie tot mai mult timp și efort să o duc mai departe, probabil și datorită personajelor care îmi par tot mai complexe și pretențioase. Anca a și remarcat că pe Cezar l-am cam uitat pe drum, și cred că așa o să și rămână. Găsesc proza ca pe un cu totul alt efort decât poezia. Citirea ta o simt atentă și pretențioasă întotdeauna. Să-mi spui și când scârțâie ceva.

Raluca, mulțumesc pentru generozitatea comentariului, dar mă supraevaluează. Nu cunosc universul feminin nici pe departe, ci ofer doar o perspectivă, poate îngustă, asupra lui, fără pretenții de generalizare sau absolutizare. Personajele mele sunt niște oameni imperfecți, ca noi toți, dar dacă ceea ce văd eu acolo, ori construiesc, e totuși credibil, nu poate decât să mă bucure. Da, încerc să urmăresc de la adieri, până la cutremure interioare. Să vedem ce iese.

Victor, cred că în receptarea unui text trebuie făcută diferența între persoana autorului și intenția lui în text. Aș spune că e chiar foarte important. Cred că e vorba de diferența dintre \"distincțiile verbale\" și \"distincțiile mentale\". Și chiar dacă nu există o foarte mare deosebire între ele, asta nu înseamnă că poți judeca autorul după personaj, ori invers. Proza de față e una cu multe accente lirice, și cred că asta te debusolează puțin.

Rămân la ideea, amintită și în altă parte, că într-un scriitor trebuie să se rostească vocile personajelor sale, iar acestea să fie cât mai credibile. Și, în plus, ca o părere personală, capacitatea unui bărbat de a admira finețea unor mâini feminine nu cred că înseamnă efeminarea aceluia, ba chiar dimpotrivă.

Ioana, \"jocul răsturnat\", ce fain zici!, nu e al lui Dan. Dan e pe față, iar eu nici nu-l știu altfel, și bag mâna în foc pentru el. El joacă întotdeauna cinstit. Pita, slana și vinul de buturugă sunt neaoșele companioane ale unei poezii de calitate în anumite cazuri, acesta fiind și cel de față. \"Jocul răsturnat\" e al așa numiților \"poeți\", care cred că poezia este o curea de ceas, un brăcinar uzat sau o podoabă ruginită de păr. Ei se adună și spun \"poezia este la noi și numai la noi\". Și imediat se aplaudă reciproc, plini de importanța propriilor orgolii nestăvilite. Să nu-ți vină să râzi? Dacă te-ai prins de dedicația lui Dan, trage-ți un scaun mai aproape și șoptește-ne poezia preferată. Te vom asculta.

Dane, contrasemnează-mă la dedicație și hai să trăiești! Chiar te și pot auzi citind-o. Aici pari un poet care nu prea crede în poezie. Și cred că știu și de ce. Sau invers.

Autoexcluderea asta e sănătoasă și de bun gust. Felicitări și pentru \"Păsărar\", chiar îmi pare rău că am pierdut comentariul meu de la acea poezie, dar voi reveni într-o zi.

Rara, spunând \"mistic\", spui un cuvânt care mi se strecoară departe. Am vrut, îmtr-adevăr, să nu fie salturi cadențate ci un fluid cum spui. Așa sunt conexiunile dintre lucruri, urmărite atât de autor în construcție, cât și de personaje pe scenă; ai văzut au apărut chiar și în dialoguri, și vor mai apărea. E important. Ai remarcat \"inserția\". Da, prin apariția noului personaj am schimbat total accentele și, sper, perspectiva asupra întregului. A fost pregătit îndelung acest personaj, dar nu avea nuanță. E o poveste întregă pe care îmi place s-o spun. A chemat-o Lara inițial și era bibliotecară. Apoi Iulia, apoi Inés și devenise vânzătoare de draperii și proprietara magazinului. Apoi a devenit Olivia și violoncelistă, și doar fiica proprietarei. Dezvăluirea legăturii cu Amy n-am mai păstrat-o pentru mai târziu, și am spus-o de acum. Asta a fost o schimbare de moment. Finalul există, e conturat, scena finală e scrisă deja, dar bineînțeles, încă tace. Dar să ajung acolo. Ai citit cu ochiul de care aveam nevoie. Te rog să mai treci.

Domnule Emil, ați simțit că am pus mult accent pe Olivia, e un personaj principal, chiar dacă apare doar pe la mijloc. Se face ori nu se face așa ceva? Chiar nu știu. Ați perceput-o exact cum am vrut să fie. Compozitorii au și ei rolul lor aici. Primele părți mi se par un Corelli, de aceea l-am adăugat, aici e un Bach clar cu semnificație aparte pe cele 15 secunde din finalul \"Preludiului\" (cea mai bună interpretare a finalului mi se pare cea a lui Maisky, http://www.youtube.com/watch?v=S6yuR8efotI, deși per ansamblu prefer interpretarea lui Yo-Yo Ma, probabil datorită mai sensibilei percepții asiatice). Finalul va trebui citit pe Barber, care va fi din nou prezent chiar și în text, și chiar mai mult, cu adagio-ul de coarde. Iminenta seară de la Praga mi se pare acum imposibil de scris, sunt câteva momente acolo care necesită mare atenție, dar așa mi s-a părut și Olivia, dar am scris-o până la urmă și sper că a mers (acum am numărat... 13 zile de \"dospire\", plus Serile artgotice, care se pare că m-au inspirat, apoi în câteva ore epuizante pentru 3 pagini jumate de text, cam asta a fost. Chiar sunt curios alții cum scriu). Nu cred că va fi atât de mult o alegere (între patru, nu uitați premiul) și nu cred că neapărat un verdict... înca nu știu ce nuanță îi voi da, mai am câteva episoade până acolo. Iar enigma, cred că numai el și-o poate descifra. Dacă o va descifra. Poate, ca și până acum, nu se va întâmpla nimic, vorba Cezarei \"să rămînă așa, de spus\". Mulțumesc.

Mulțumesc, fetele de trecere. A fost un adevărat recital, da. Și, și.

Maria, cred că ai intuit o \"întâlnire\" a trei femei interesante. Să vedem. Aștept și critici ca să știu pe unde mai e de lucru ori dacă totul nu va rămâne decât în sertar.

Dacă par stranii iubirile astea, e bine. Din punctul meu de vedere așa ceva aș vrea să fie. Probabil vreau să scap odată de subiectul ăsta și să mă apuc de altceva mai serios.

Domnule Cornel, unde nu mă pricep nu mă pronunț; eu epigrama o pot doar savura sau nu. Aici am vrut să las un semn pentru o serie care mi-a descrețit fruntea și mi-a amintit de o altă serie celebră, cu petrolul, aurul ori artista și ardelenii.

Îmi dovediți mereu, cu prisosință, că epigrama se poate ridica la rangul de artă, căci ironia, umorul subtil, dar mai ales autoironia sunt cele mai sănătoase semne ale spiritului uman creativ.