Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Rochia de bal (VI)

11 min lectură·
Mediu
VI.

Olivia privi lung după Filip ieșind. Dacă Filip ar dispărea? Dacă, brusc, el n-ar mai veni niciodată? Nu se putea gândi la așa ceva, dar nu putea nici să-și alunge acest gând care o înlănțui ca o iederă, fără scăpare. Ca o iederă înfigându-și rădăcinile în carnea ei ca într-un zid. Dacă el, pur și simplu, nu ar mai fi? Încremeni. Ea trăia ca să-l știe venind mereu. Să-l știe acolo, oricât de departe, dar să fie undeva. Să-l știe scriind, apoi să-l citească, să-i deșire lumile lui spiralate, mereu întoarse pe dos, ori de-a dreptul imposibile. Să-i țină inima caldă în palmele ei reci. Iar ea trăia vieți doar visate, desprinse din literele lui mărunte și corecturile indescifrabile dintre rânduri. Îi păstra toate foile de pe care el îi citea, uneori prefăcându-se că le-a rătăcit, sau uitând de ele pe sub brocarturi. L-ar fi ascultat oricât, se cufunda în lumile lui ireale și ieșea de acolo ca un abur subțire înălțat spre alte înțelesuri, mai curată și mai limpede de fiecare dată.

Filip nu mai trimitea de mult din poeziile lui revistelor literare, de când acestea încetară să-l mai publice. El înțelegea asta cu o blândețe greu de imaginat că ar putea să existe și așa ceva în străfundurile lui. Nu mai trimitea, căci el scria altfel, nu ca poeții vremii lui, nici măcar ca cei de odinioară, și doar ei i-a spus odată, aproape neauzit, de parcă ar fi fost o taină interzisă, iar ea se simțise atunci nespus de fericită că îi câștigase încrederea de a i se destăinui. Îi spusese că așa se va scrie abia peste vreo 70 de ani, peste două generații probabil, căci în ciuda unui pesimism pe care i-l ghiceai mai mereu, îi spusese atunci că are mare încredere în capacitatea omenirii de a se întoarce odată și odată spre propria ei ființă, spre înțeles și semnificație, să-și redescopere cu sensibilitatea-i originară, de care se înstrăinase, adevăratul sens, rațiune de a fi și destin. Dar ea știa! Știa toate acestea cu mult înainte ca el să i le fi spus. Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simțea vibrația ființei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-și lui însuși curajul și puterea de a mai scrie totuși, un crez care nu prindea sens decât în cuvintele și în privirea lui de ceață. Ea își așezase atunci viața ei întreagă în mâinile lui, să facă din ea ce va vrea, să-i înhame destinul alături de bidiviii unui timp care va fi, sau poate că nu.

Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea. Va găsi însă un loc din care să-l vadă acolo, unde el și-a dorit atât de mult. Era fericită că a contribuit și ea la visul lui. Iar fericirea asta de o clipă o inundă la fel de brusc și de cotropitor ca și gândul sumbru de cu o clipă înainte.

Dar el va merge acolo cu Francesca! Va avea ea atunci, puterea să-i vadă împreună? Francesca știa să atragă priviri și totodată să dea de înțeles că urăște lucrul acesta, dar fără a înceta nicio clipă să fie la fel de atrăgătoare. Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deși poate neconștientizată, de a-și chinui admiratorii. O ura pentru asta. Îl ura pe Filip pentru slăbiciunea lui nevolnică în fața ei, și se ura pe ea însăși pentru că se lăsa prinsă în mrejele dintre cei doi. Ar fi vrut să fie mai puternică. Dar va fi acolo. Negreșit. Oferindu-și propria porție de otravă. Semăna atât de mult cu Filip, încât știa că este într-adevăr imposibil ca ei doi să fie vreodată împreună. Cu certitudine n-ar supraviețui. ”N-am să supraviețuiesc morții lui. Va trebui să fiu eu cea dintâi care va muri”.

Filip ieși încet din magazin, cu pași rari, aproape măsurați. Se retrase de parcă n-ar fi vrut s-o tulbure, căci o simțise din nou alunecând departe. Îi plăcea să o privească așa, dar ar fi ajuns din nou la o tăcere apăsătoare căreia nu i-ar fi putut găsi vreo explicație, și atunci se intimida. Nu știa să iasă din mlaștini. A preferat să se retragă păstrându-și în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur. Ochii aceia care străbăteau distanțe galactice, în timp ce degetele îi încremeneau apăsând corzi ale unui instrument ciudat și invizibil. Îi era totuși bine în preajma ei. Dacă Francesca întotdeauna îl fugărea, îl grăbea sau râdea de viziunile lui stranii, Olivia, în schimb era un port în care putea să adaste oricând, pe orice fel de furtună. Un ogar hăituind până la epuizare o himeră imposibilă, găsea în preajma ei adăpost și odihnă. O oază plină de confort și de mângâiere. Nu voia mai mult, nu voia să-i ceară mai mult de atât. Nu știa de ce, poate din grija cu care așezi o balerină fină de porțelan pe un raft ferit, unde vrei să o găsești de fiecare dată.

Francesca nu-i oferea nimic, alimentându-i mereu nemulțumirea, frustrările, neîmplinirile, care, însă, îl făceau să scrie cu adevărat. Dar erau momente când ar fi fost gata să dea totul, toată poezia și toate intensele sale trăiri interioare, pentru o cât de puțină liniște și împăcare. Să se odihnească în sfârșit. O poetă citită de curând, deslușise pentru el marea taină: că trăim pentru șansa posibilității unui transfer de certitudine. Asta era cheia! Într-o lume mereu schimbătoare, să poți fi, în sfârșit, sigur de ceva. Incertitudinile tale să se spulbere. Un transfer de certitudine care să pună capăt tuturor neliniștilor. Asta da! Și de acolo mai departe, oare mai exista ceva? Oare alte incertitudini? Nu știa. El, ce șanse mai avea? Singura lui certitudine era poezia și nimic altceva. Și privirea aceea, de dincolo de lucruri, a Oliviei. Îl îngheța acea privire, și înțelegea că odată și odată ea nu se va mai întoarce de acolo. Acel tărâm rămânea pentru el străin și inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînțeles. Dar știa că, avea și el intuiții, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta. Acum, mai înșelase cu o zi o așteptare fără obiect, mai prelungise puțin agonia, dar era din nou împăcat că o văzuse. Era doar un simplu surogat al unei fericiri promise, dar, oricum, mai mult decât nimic. Va scrie.

Trăim, oare, pentru ziua de mâine? Ne întindem în neștire spre ceva ce va fi să fie? Spre ceea ce ne dorim? Propriul nostru destin trece prin ziua de azi, prin alegerea pe care o facem acum. Exact în această secundă. ”Viața mea atârnă de o singură clipă.” În asemenea momente Francesca îi ieșea din minte, iar chipul Oliviei răsărea ca un tărâm uscat pentru un marinar epuizat de efort, luptând în valuri. ”Mări cu delfini”.

Închise cu grijă ușa în urma lui și păși în stradă. Aproape dădu peste o tânără care-l interpelă zglobie:
- Domnule Conta! Sunteți bine dispus astăzi. Bună ziua. Era o fostă studentă, și-o amintea vag, fără însă a-și aminti și numele. De fapt, renunțase de mult la învățământ și oricum, nu prea ținea minte numele.
- Sunt bine dispus? De ce?
- Păi, răspunse ea acum vizibil încurcată, ieșind, cântați ceva.
- Cântam?

Francesca împacheta febril. Simțea din nou că trăiește. Va pleca! ”La Praga, cu Fil. Atât. Pentru o zi.” Simțea aer proaspăt, din nou, inundându-i pieptul. ”Nu de tot. Nu, nu de tot”. Dar nu putea nega că ceea ce simțea era libertatea absolută, pe care nu o mai simțise de mult. De când... Asta e: va pleca. Cezar era ușor de înduplecat și nu avusese nevoie de prea multă putere de convingere. Înțelesese imediat. Cezar mă înțelege întotdeauna. ”Mă lasă să fiu liberă”. Dar de ce nu se și simțea, atunci, cu adevărat liberă, cu el? De ce doar acum, când pleacă cu Fil? Avea de împachetat. De ce doar cu Fil? Tot nu-i ieșea din minte. Cu Fil care e atât de ușor iritabil, care se enervează din te miri ce, care mi-ar interzice o sumedenie de lucruri. ”Numai cu el mă simt liberă cu adevărat. Cezar îmi permite orice, orice. Dar mă înlănțuiește. Uf!, sunt imposibilă. Știu, Fil mi-a spus asta de o mie de ori.” Pantofii. ”De ce?” Pantofii trebuiau asortați. ”A, da. Ce rochie îmi iau? Care va fi rochia de bal?” Apoi va vedea care pantofi ar fi mai nimeriți. ”De ce doar cu Fil? De ce tocmai cu imposibilul de Fil?” Se întoarse și deschise dulapul din nou. ”Îmi vor trebui două valize. Nu! Fil mi-a spus clar: o singură valiză, e doar pentru o zi”. ”Fil îmi interzice o groază de lucruri! Dar cu el am terminat. Mergem la Praga și gata! Și oricum am terminat cu el o dată pentru totdeauna. Cu Cezar puteam să plec cu trei valize și aș fi avut de unde să aleg. De unde să știu eu de acum, cum va fi acolo? Cum să aleg de aici, o rochie de seară pentru scena lui nenorocită de pe râu? Cum să aleg?”

Cu tot tumultul de gânduri, Francesca prindea aripi. Pleacă! Iese în lume! ”A știut Fil cum să mă atragă. Știe. El știe să dea ceea ce nimeni nu-ți poate da.” Ciorapii negri. Fil prefera cu jartiere. \"Mi le pipăia prin rochie, ca să vadă.\" Nu-i venea să creadă că mâine va fi la Praga. Auzise, știa cum e Praga deși nu o văzuse niciodată. Și mulțimea. Va fi acolo însuși Lordul Barlow, care va oferi cu reverențiozitate neprețuitul său trofeu. ”Merită! Bravo lui! Fil știe ce vrea!” O pereche de jeanși pentru avion și un tricou. Simplu. Nu! Se înșela, ”Fil nu știe niciodată ce vrea, dar îi iese întotdeauna”. Teniși. Tenișii galbeni, da. ”Cum îi iese, nu știu.” Ochelarii de soare neapărat. O cămașă de noapte. Care? ”Iar trebuie să aleg una singură?” Foen, fier de călcat. ”Nu! Fil a zis că avem la hotel totul. Fil ăsta se gândește întotdeauna la toate. N-ai zice.” Brățara! O, da, brățara! ”Asta va fi surpriza, el n-o știe.” Dar se așeză pe marginea patului, în pragul unui tremur de necontrolat. Își strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colț al cuverturii moi de catifea și se ghemui încet ca sub o imensă apăsare.

Imagini vechi, de ani și ani de zile, pe care le credea uitate, pe care abia și le mai amintea ca fiind ale ei, o copleșiră cu o forță de nebănuit, un film tăiat în secvențe atât de clare, de parcă ar fi fost ieri. Un iureș de amintiri și senzații, de trăiri la marginea închipuirii, dar care odată fuseseră realitate. Le avusese pe toate. Gândul ei era o săgeată vibrând, străbătând spații pierdute în memorie, descriind un arc larg peste un timp risipit. Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Fil! Îi veni în minte dimineața aceea. Singura dimineață adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, și, ține bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăiești, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porți amintirea. Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se liniști cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte. Apoi se ridică încet în picioare, lăsându-și lacrimile în catifea. Credea că dimineața aceea murise. Se îndreptă în fața oglinzii ovale și reci: mai avea de împachetat.

(va urma)
0114431
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
2.064
Citire
11 min
Actualizat

Cum sa citezi

Călin Sămărghițan. “Rochia de bal (VI).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/calin-samarghitan/proza/1825785/rochia-de-bal-vi

Comentarii (11)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@maria-gabriela-dobrescuMD
Olivia mi-a fost simpatică de la început, dar astăzi ne-ai \"descoperit-o\" atât de bine încât eu am început să țin la ea. Și acesta e meritul autorului. Pare desprinsă dintr-o lume ireală și e greu de crezut că ar putea exista o astfel de fată de care orice bărbat ar fi cucerit definitiv. Chiar și imposibilul Fil, care ar vrea să se lase învins, dar se teme. Se teme de fericire. Mi-a plăcut mult cum ai redat incertitudinile lui: \"Trăim, oare, pentru ziua de mâine?\" Fragmentul acesta l-am citit de câteva ori și aș vrea ca Fil să devină înțelept și să înțeleagă că Francesca e un moft, care trece, pe când Olivia e portul în care sufletul lui de poet răvășit își va găsi liniștea. O liniște pe care eu cred că merită la un moment dat să o cunoști cu orice risc. Chiar și acela de a nu mai scrie un timp.De ce nu putem vedea că fericirea e uneori atât de aproape?
Destinul tuturor e în mâinile tale ca să zic așa. Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm finalul, care ar putea să fie sau nu pe placul nostru. Cu toate acestea nu pot decât să recunosc că e o proză scrisă atent și cu pricepere.

Maria

0
@silvia-bitereSB
Silvia Bitere
Bună dimineața, bună ziua, bună seara.
Intru direct în subiect. Adică îmi place Francesca. De la bun început am plăcut-o. O văd misterioasă, rea uneori, fină alteori, copilăroasă, matură, jucăușă, extrem de geloasă, posesivă, nu știe ce vrea, în concluzie o femeie puternică și curajoasă.
Olivia mi se pare o femeie blândă, care și-ar da iubirea necondiționat pentru Fil. El are nevoie de liniștea oferită de ea, dar pentru cât timp? Poate Fil sa trăiască alături de o singură femeie toată viața când dezamăgirea pentru Francesca l-a lovit cândva atât de tare. Poate să o iubească pe Olivia fără să-i peste definitiv de Francesca? I se va închide rana sau i se va agrava. Va trăi cu ea așa pe suflet toată viața doar încercând să o amelioreze prin Olivia?
E cinstit pentru Olivia, care sunt convinsă că va accepta și o seară a lui Fil cu Francesca, de dragul acestuia, e cinstiti față de Olivia? Nu știu. Rămâne să credem în autor până la capăt. Momentan îmi doresc ca Fil să petreacă o ultimă noapte cu Francesca și să rămână alături de un om liniștit precum Olivia, pentru tot restul vieții. Să înțeleagă și el pentru totdeauna că Francesca este IDEAL iat idealul trăiește între zbucium și neputință. Idealul este utopia vieții iar viața ne este iubire de Dumnezeu și atât.

Silvia.
0
@silvia-bitereSB
Silvia Bitere
peste - *pese
cinstiti - *cinstit
iat - *iar
0
@calin-samarghitanCS
Călin Sămărghițan
Mulțumesc pentru intervenții, îmi prinde bine să văd cum se reflectă personajele în cititor. Mie unuia, mi-e tot mai greu să scriu, căci personajele ”cresc” tot mai mult, acest capitol nici nu era în planul inițial, dar simțeam personajele incomplete și am dorit să le întregesc. Dacă am reușit sau nu, asta cititorul judecă. Am inserat astfel cap. 6 aici, înaintea serii pragheze, din nevoia de a da un contur și mai proeminent, pentru a pregăti cititorul pentru ce urmează, dar în primul rând pentru a mă pregăti pe mine însumi. Spuneam că e tot mai greu, întrucât mă simt tot mai copleșit de greutatea caracterelor care-și cer dreptul la identitate. Abia le mai strunesc, și trebuie să mă plimb cu ele îndelung, cu fiecare în parte, să ne vorbim, pentru a le putea înțelege. Interesant este că personajele încep să bănuiască ce vreau să fac cu ele, și încearcă acum să-și forțeze destinul. Am inclus acest capitol neprogramat, ca să le liniștesc și să le fac să se privească în oglindă.

Fac totodată și o mărturisire publică: poeta care ”deslușește marea taină” pentru personajul meu, este reală. Îi voi da și numele, aici în comentarii dacă va fi de acord, dar (mai ales cercul de cititori cu afinități comune) cu siguranță ați recunoscut-o. Autoarea, într-un desăvârșit context poetic, cu cele mai potrivite mijloace stilistice și frizând fundamentul ontologic al poeziei adevărate, vorbește despre:
”...îndoială
privind posibilitatea
unui transfer de certitudine
între inimile noastre”.
Este ceea ce înțeleg eu ca fiind o revelație pur poetică, ce poate sta cu cinste în antologiile vorbelor mari ale omenirii, în consonanță deplină cu viziunile personajului meu, care și le-a impropriat. Voi recunoaște aceasta oricând, iar aceste rânduri vor sta mărturie. Este o revelație pe care doar un poet adevărat o poate avea, iar eu am pus-o încă o dată, în alt context (poate stricând efectul poetic original), în valoare. Bineînțeles, dacă nu va fi de acord, voi scoate pasajul respectiv, dar eu cred că nimic nu este întâmplător, și sunt convins că revelația poetei respective a venit exact atunci când personajul meu avea nevoie de ea.

Maria, nu știu cu câtă pricepere e scris, dar pot să spun că este, într-adevăr, foarte atent. (Dar degeaba atenție, dacă nu e pricepere, nu?). Epuizant de-a dreptul. Îndrăgind, sau, unde este cazul detestând, personajele, dorința de a le vedea într-un fel sau altul, nu pot fi pentru mine decât o dovadă că ele sunt vii și că mai trezesc cât de cât interesul. Mă așteptam și ca acest episod să plictisească, cititorul așteptând, de fapt, desfășurarea evenimentelor propriuzise. Dar scopul prozei de față este cel de urmărire a tensiunii trăirilor interioare ale personajelor, mai mult decât firul narativ, deci faptul că n-a plictisit am să-l interpretez în termeni pozitivi, deși îmi dau seama că mulți vor fi sărit peste text.

În ceea ce privește judecățile Silviei cu privire la personaje, le iau în aceeași accepțiune de mai sus. Mă mai bucură un lucru aici: eu nu am spus în nici un moment cum sunt personajele, ci le-am făcut doar să trăiască și să gândească, ori dacă cititorul începe să facă o caracterizare a lor, nu poate decât să mă bucure. Și adaug aici o obiecție glumeață: nu trebuie să mai credeți în autor. Nicidecum. De acum trebuie să credeți în capacitatea personajelor de a-și trăi pe mai departe viața câștigată.

Cu aceasta închei ”seminarul”, salutându-mi respectuos cititorii și mulțumindu-le pentru îngăduință.
0
@cezara-raducuCR
cezara răducu
să nu scoți pasajul acela!știm cu toți câtă nevoie de certitudine avem uneori!recunosc că mă simt onorată că am putut genera o altă ,,culoare,, rochiei tale de bal.mă flatezi, iar nu știu să spun prea multe când sunt copleșită.
am urmărit persoanjele tale pas cu pas, în toată povestea lor, cu povestea lor, cu numele lor. da, nimic nu e întâmplător, ai spus o ..certitudine.
să le lăsăm să împacheteze. poate vor începe o altă călătorie, poate vor rămâne în poveste,ca o certitudine.
mulțumesc, călin. revelația asta vine exact când aveam nevoie să mă vindec.
cu ..sfială prin poveste,
rara
0
@emil-iliescuEI
Emil Iliescu
Fil se va vindeca cu timpul de Olivia care i se oferă necondiționat, primindu-l oricând și oricum în estuarul brațelor sale...Dar Fil nu este genul de bărbat care să accepte cu atâta ușurință să i se deschidă o poartă spre iubire...
Fil se va vindeca și de Francesca cea care l-a răstignit odată pe marea cruce a suferinței din dragoste. Fiindcă Francesca este un fluture între două petale(Fil - Cezar) și nu va ști niciodată din care cupă de polen să soarbă iubirea totală, ultimă. Tocmai de aceea ea nu va fi niciodată femeia unei singure iubiri...
Fil nu va mai suporta încă o călcare în picioare a sentimentelor sale(\"Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deși poate neconștientizată, de a-și chinui admiratorii\"). Dar nici nu-l văd bărbatul care să se mulțumească să cucerească atât de ușor o femeie, așa cum a făcut-o cu Olivia...
Pentru mine prezența celor două la Praga nu va fi decât momentul în care Fil va întâlni o altă rochie de bal. Așezând-o în vitrina ochilor săi, va compara și va alege. Deci, nici Olivia, nici Francesca...poate Amy Gardner. În momentul când aceasta i-a tradus gândurile, sentimentele, emoțiile zăvorâte sub cristalul versurilor, doamna din Leeds a reușit să pătrundă adevărata esență a sufletului complicat, ușor trist și indecis a lui Fil. Ea l-a cunoscut altfel decât Olivia și Francesca și deși nu l-a atins niciodată poate spune că a fost mai aproape de ființa lui prin versurile traduse în care a simțit și a gândit la fel ca și el.
Dar cum nu scriu eu această proză admirabilă și delicată, îl las pe autor să aleagă...
Cu prietenie, Emil Iliescu
0
@calin-samarghitanCS
Călin Sămărghițan
Rara, mulțumesc. Sintagma respectivă a devenit idee centrală, cum bine ai observat. Data trecută am uitat să-ți confirm că într-adevăr numele personajelor sunt atent alese și au povestea lor. Mergem mai departe, nu?

Domnule Emil,mă bucur că vă pasionează atât de mult personajele mele. Înseamnă că investiția mea nu e chiar inutilă. Ați anticipat importanța decisivă a prezenței traducătoarei Amy Gardner. Să văd dacă voi reuși să o scriu, se arată ca o nouă provocare pentru mine, căci este femeia care îl cunoaște pe Filip dintr-un cu totul alt punct de vedere.

Luați-vă inima în dinți, vă rog, și spuneți-mi și unde nu prea merge textul.
Mi s-a spus pe e-mail că stilul de aici ar fi mult diferit de cel dinainte. Așa să fie? Cert este că, lucrând tot mai atent la text, acum parcă mi-e teamă să recitesc primele părți, cărora, probabil le-aș găsi tot felul de hibe. Poate am s-o după ce ajungem la final. Deocamdată îmi mai trebuie un portret feminin și trei (3!) stiluri de rochii. Aici voi accepta ochiul critic feminin care este imperios necesar.

Deci... ne vedem la Praga.
0
@petru-teodorPT
Petru Teodor
Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii):
- \"Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simțea vibrația ființei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-i curajul și puterea de a mai scrie totuși, un crez care [...]\" (prea multe \"își lui însuși\", o încolăcire dubioasă);
- \"Îl îngheța acea privire. Acel tărâm rămânea pentru el străin și inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînțeles. Știa că, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta.[...]\";
- \"Prefera să se retragă, păstrându-și în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur.\";
- \"Nu! Se corectă, ”Fil nu știe niciodată ce vrea[...]” \";

* Francesca găsește în Filip substitutul libertății, o pseudo-evadare; în relația cu Cezar se manifestă o încarcerare, chiar dacă ascunsă (camera schimbată, înțelegerea tacită a faptului că Francesca îi aparține; conceptual chiar îi aparține!); Cezar este proiecția subterană a (subconștientul) Francescăi (Cezar = pletos, aici în sensul de rădăcină), sau, altfel spus, Francesca este înflorirea lui Cezar, manifestarea lui; Filip în Francesca urmărește o certitudine - femeia în carne și oase, senzualitatea -, dar o certitudine a deziuliziei; francesca nu-i diferită cu mult de femeile în jurul cărora Filip ridică lumi imaginare, doar că o leagă o dragoste organică, aparent inexplicabilă de acest suflet, și, deși îi înțelege nevoia de a fi îndrăgostit de spirit (de Olivia), nu se poate abține să nu îl țină lângă ea, să nu-l răpească oliviei; este un gest reflex, practic Filip îi dă senzația de viață Francescăi (\"Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Fil!\");

* Olivia este adevărata dragoste a lui Filip; Filip știe ce vrea, dar nu are curajul acțiunii, concretizării iubirii lui (este sufletul indecis între spirit sau trup, Olivia sau Francesca); și lipsa acestui curaj vine din ireversibilitatea alegerii; practic Fil. este poetul adevărat, poezia indecisă a vieții; de observat inocența și puritatea Oliviei (contrast cu răceala calculată a Francesăi); sufletul cântă in preajma spiritului (Oliviei);

* relația Francesca-Cezar - Fr. se subjugă căminului, covorașului de blană, confortului unei vieți calculate între A și B, toate acestea regăsindu-le în Cz.; Francesca este prinsă și ea între doi antipozi - Cezar (confortul, liniștea cărnii) si Filip (furtuna, ascensiunea/fereastra senzualității către spirit);

* despre contrastul Olivia-Francesca am amintit și-n celălalte comentarii; este de subliniat faptul că ambele femei sunt părți, jumătăți proiecție exterioară ale lui Filip (cum Arti este proiecția interioară, a celor neîmplinite, chipul din oglindă; pentru că nu se vede, doar se aude pe partea cealaltă a cercului); sunt jumătatea feminină, dorințele lui Fil (senzualitate versus gingășie); ambele conțin o frumusețe inexplicabilă, atrag privirea, dar în mod diferit;

* Olivia despre Filip (și explicația titlului, condurii de cristal pe piatră, balul ca petrecere celestă, rochia Cenușăresei-spiritul-ascuns): \"Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea.\" (evident că nu o vede, pentru că spiritul nu poate vedea proiecția lui cerească, decât după \"nuntă\");

* Francesca și moartea amânată a lui Filip (proiectată într-un timp trecut - renunțarea la luptă, la camera aceea, la dragostea ei) \"Își strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colț al cuverturii moi de catifea și se ghemui încet ca sub o imensă apăsare.\"; \"Singura dimineață adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, și, ține bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăiești, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porți amintirea.\"; \"Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se liniști cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte.\"; apoi superb - \"Se îndreptă în fața oglinzii ovale și reci: mai avea de împachetat.\" (nu degeaba Fr. îi place în ep. II să se uite în oglindă, doar este senzualitate, nu?).

* memoria arc, ființa arc, trăiri arc - corespondențe.

(va urma)

același,
pt.
0
@petru-teodorPT
Petru Teodor
pentru că știu că aici va fi următorul răspuns...
Am remarcat, nu numai aici, ci și-n alte schițe, texte, tablouri etc. - faptul ca fiecare vede diferit; întradevăr cele create se rup de noi și prind propria viață; fiecare privește din perspectiva lui, din colțul lui de cameră, se proiectează pre sine și culege senzațiile acestei expropieri tocmai pentru a se înțelege ceva mai mult; dar din această relație de dragoste, din această îmbinare de atomi, în fiecare dintre părți rămâne ceva; lucrul însuflețit prinde contur în receptorul sensibil (o aparență evident, pentru că obiectul trăiește doar în sufletul celor ce-l/ce-o privesc; interesante disjuncțiile de genul actor/obiect-simbol sau personaj literar/făptură reală; imaginarul este o unealtă perversă, ce ne trădează mereu, abătându-ne; divagând - adevărul atunci când îl afirmi nu mai este, este fluid, schimbător, asemeni făpturii, iar, prin aceasta, este mai aproape de minciună; există o forma absolută de adevăr, este adevărat, dar pe acela nu-l putem decât adulmeca, pentru că atunci când încercăm să-l atingem, îl murdărim de minciuna din noi; poate doar îl întrezărim prin mijirea pleoapelor; de aceea întreb, așa, nefilozofic - cum adică să căutăm adevărul - adevărul cui?; adevărul absolut nu trebuie să-l căutăm, adică putem să-l căutăm, dar degeaba - ți se relevă sau nu; părerea mea e că într-un fel sau altul tot te lovești de El; mă rog, păreri; ar fi interesante celelalte păreri legate de triada... dar..., nu acuma; prea mare divagația); vedem diferit, iar vederea asta strâmbă ori ba ne influențează mai departe celelalte decizii; iar in obiectu văzut rămâne o adâncitură fină, o depresiune - urmă a privirii noastre - dar ciudat, ca o privire nefocalizată, acea depresiune este doar o iluzie (trimitere către imaginile stereoscopice, iluzii desigur manufacturate de emisferele noastre cerebrale; apoi imaginea aceea pe care-o rotești in orice direcție... alte iluzii; în fond, când privești clar lumea, după o limpezire a sinelui, începi să vezi crusta vopselei); revin - este o iluzie, pentru că acea depresiune lăsată de privire nu este înafară, ci înlăuntru, în suflet (lumea întreagă este o scenă prin care actorul se desface de sine puțin câte puțin, până când esența, ca o străfulgerare se eliberează de balast și dispare)... Discuția asta poate aluneca departe.
___________
Revenind:
* când privești un lucru, te privești pe tine descompunându-te;
* lucrul însuși se exfoliază sub acțiunea timpului și a celorlalte simțuri; cel mai ciudat e că pentru timp nu există un organ receptor, ci un cumul de organe; de unde concluzia că timpul este o senzație construită (iarăși văl);
* orice act este unul creator sau distructiv, involuntar, foarte puțini reușind să treacă printre; astfel încât atunci când te exprimi acel act scapă din tine, devine străin, te rupe, evadează; orice act devine astfel eroziunea ființei; primul strigăt devine semnul sfârșitului; exprimându-ne, murim câte puțin; dar nu putem trăi fără a ne exprima, pentru că suntem ființe reflexive; orice lucru ce ne lovește (și prin lucru aici înțeleg obiect &făptură) lasă o vibrație surdă, ce se amplifică până erupe; apoi alta și alta șamd.; în ceea ce privește făpturile, amestecul este mult mai complex;
* imaginația, fie ea artă sau deraiere (evadarea este o formă de artă), este doar o minciună, nimic mai mult; nu caută adevărul, pentru că nu are cum să-l găsească; adevărul este cel ce se dăruie, nu poți să-l prinzi; iar când il prinzi, îți scapă.

cu respect,
pt.
0
@petru-teodorPT
Petru Teodor
dar însăși privirea ta devine străină sinelui, alipindu-se acelui lucru; cu alte cuvinte, sentimentul ce-l ai în preajma acelui obiect nu-ți apartine, a fost declanșat/stimulat de acel obiect și, prin asta, nu-ti aparține; de aici întrebarea - ce-ți aparține cu adevărat?
Nimic, chiar nimic. Dar un nimic foarte important!

cu zâmbet,
pt.
0
@petru-teodorPT
Petru Teodor
iar replica recorectată se găsește la http://www.poezie.ro/index.php/personals/1835607/replica

Asta pentru a nu mai umple subsolul de apă!

cu respect,
pt.
0