Călin Sămărghițan

Un text despre direcții pentru a fi poezie trebuie să fie, desigur, necartezian. Și așa și este. Interogația evoluând paralel, nu aduce răspuns, ci doar explicații. Axioma e simplă: Într-o primăvară care nu mai este iarnă, copacii au o cu totul și cu totul altă direcție.

Găselnița poetică a domnului Nicolae Popa ne aruncă într-un tărâm ce nu se mai supune regulilor simple. Ci a celor foarte simple. Elementare. Ciocnirea celor două lumi naște întotdeauna întrebări, așa cum și ciocnirea de poezie naște cucuie alegorice drept în mijlocul frunții.

Cred că e o greșală de tipar la \"am putut\", nu?

știu.

Domnule Mihail, nu ”nimic”, ci ”nimeni”. Sunt convins că Nichita merită mult mai mult decât vom putea noi vreodată. La un loc.

Silvia nu m-am gândit la acea semnificație a rochiei negre, dar îmi place și îmi impropriez interpretarea, după cum vezi. Presupunerile legate de ceea ce urmează rămân, și aici, la latitudinea cititorului. Un altul va putea să spună la fel de bine: dacă ceșcuța s-a spart, îl va părăsi, căci ea (aproape) așa spune. Iar ”concertul” bineînțeles că s-a ținut. Olivia a interpretat partitura perfectă. Ea îi aduce cadoul Zeenlandei. Dar, tot așa, fără ea nu se ajungea la premiu... și poate că Filip ar mai fi scris și azi. A interpretat partitura perfectă chiar și pentru ea însăși. Să ne amintim că la un moment dat nu-și închipuia viața fără Filip. Mulțumesc pentru gânduri.

Felicitări pentru premiile la haiku. Pentru greieri și pentru tăceri.

Merg într-o zi pe stradă și mă trage cineva de mânecă. Mă uit, nimeni. Merg mai departe, iarăși mă trage. Mă uit, nimeni. Mai merg ce mai merg și ajung la un cal. Îl trag de mânecă și-i spun: știi ce, ia paște tu mai încolo.

... care își are propriile ei povești. Maria, Corina, Dan, mulțumesc pentru trecere și păreri, care, toate, surprind câte ceva din ce am pus acolo.

În ordine, răspund în fugă: Maria, și eu sunt trist că nu l-am putut salva pe Filip, am făcut tot ce-am putut. Dar cred că nici el nu mai voia să fie salvat și n-am mai avut ce face. Eu aș fi vrut mult să rămână cu Olivia, și cred că o merita, dar e imposibil să te înțelegi cu Filip.

Corina, sunt hotărâtoare și mirosul străin de frezii și toate lucrurile care odată petrecute, nu se mai întorc nicicând înapoi. Pentru Filip nu mai avea sens nimic. Ai dreptate, viața lui devenise incompatibilă cu ea însăși. Dragostea Francescăi era pierdută, nu știu de ce el nu vedea asta, și nu știu ce a căutat cu ea la Praga. Toate personajele au impresia că fac lucruri bune, drepte, potrivite la vremea lor, dar acestea se dovedesc în final a fi catastrofale.

Dan, e importantă și ceșcuța-suflet; e sufletul Francescăi care se face țăndări. Filip a vrut, într-adevăr, să fie strălucitor, dar n-a găsit ”strălucirea” acolo unde a crezut că o va găsi. Nici în Francesca, nici în recunoașterea poeziei lui. Sunt personaje care au trăit prea intens, iar un gest capital le-a distrus pe toate. Mergând pe firul conexiunilor le puteți privi destrămarea. Eu cred că există, totuși, un fel de solidaritate între ele, umană poate: cad împreună.

Herăstrăul ca o apă a Vavilonului. Finalul primei strofe e deosebit de cantabil. A treia strofă este perfectă. Iar finalul e absolut. Râul, mansarda, cactusul, acul sunt fascinant prezente. Poate unelte de supliciu, sau poate doar simplu decor.

Trin,
”În chiar ziua aceea
când brusc câmpurile arse vor înflori
voi crede că e din nou primăvară...”

Probabil o clătinare a balansoarului. Sau chiar un soare de rece primăvară. Sau disocierea dureroasă a calcarului de val. Un apus. Sau un moment care pur și simplu se întâmplă tocmai atunci. Un abur.

Avem fiecare animalele favorite, colții și ghearele favorite. Arterele favorite. Avem pielea favorită întinsă în față, strigând. Fetiș. Femeia e o coastă, dar una indispensabilă respirației. Plămânului. Bărbații urlând pe străzi, tăiați în lame.

Și luna plină, cântec pentru lupi.

Radun, mulțumesc pentru impresii. Se pare că va fi poezia care va încheia viitorul volum. Îi las \"agățători\" ca să aibă ce să urmeze.

Mihai, cred că strofa a treia e cam blagiană.
Virginia mă onorează cu asocierea, și tot de la ea preiau sintagma. Alta. Din nou.
Teodor, noroc că a trecut Alice pe-aici și i-am găsit linia, că începea tare prost poezia. Mulțumesc pentru apreciere.

Mă reîntorc după mai mult timp, pentru a mulțumi Ralucăi și lui Noemi pentru înțelegere și frumoasele cuvinte. Emoționantă și neașteptată \"apărare\", dar cu atât mai mult binevenită, dovedindu-mi că există și spirite care înțeleg. Cuvintele, iată, nu trădează întotdeauna.

Am schimbat începutul. Îmi place grozav acum. Las aici și cum era varianta primă:

\"Departeo, pe piept mă zgârii
cu unghiile așteptării,
și dacă va trece vreodată uitarea...\"

Volumul e aproape gata și trebuia să mă decid. Mulțumesc.

Mihai, să vedem. Schimbări la un taur? E un fel de mică apocalipsă. Zâmbesc. Alice, poate iese și de-o poezie. Mulțumesc de companie și sprijin.

Nu e cel mai bun text al lui Ion Toma Ionescu. Începutul nu are forța pe care o poezia o dobândește pe parcurs. Sugestivitatea ar avea de câștigat dacă n-ar fi atât de fragmentat, căci imaginile nu apucă să se contureze. Asta e valabil pentru majoritatea poeziilor, dar aici mai mult decât oricând. Diacriticele sunt complet aleatorii.

Recomandarea cred că a fost menită pentru a-l aduce în atenție, ceea ce nu e neapărat un lucru rău (cred că era suficientă o stea, dar așa am fi aflat și cine a făcut-o), și sper să aibă o finalitate constructivă pentru domnia sa.

\"Tinerețea...\" nu reușește să-și formeze sfere semantice, atât din cauza fragmentării exagerate, dar și din cauza unor construcții metaforice mai ales la început, care nu prea au putere: \"Ochii pălesc/ în muțenie\", dar mai ales \"în adâncuri/ e zbucium\" (întotdeauna, nu?), \"gura-i de foc/ scuipă vipere\" din nou, nu este de prea mare efect. Nici \"Furtuna/ deodată/ se stinge\" din strofa a treia. În continuare însă autorul reușește să prindă cititorul prin inedit și expresivitate: \"Se clatină/ noaptea/ ca o leoaică/ rănită\" și dacă am compacta strofa a doua...

Strofa a doua nu poate fi înțeleasă din cauza fragmentării, dar dacă din 17 versuri ar fi scrisă doar în vreo 7-8 ar fi de mare efect:

În spatele draperiilor,
răvășiți,
ca două corăbii cu catargele asuprite
în țărm,
de furnici si de greieri,
presărăm cu sare nisipul,
cât să umplem ruina,
din obositele chipuri.

unde semantica va prinde în sfârșit contur, iar \"două corăbii cu catargele asuprite\" și \"presărăm cu sare nisipul\" vor arunca noi lumini asupra întregului.

Strofa a treia degajă din nou forța interioară (cu excepția citată la început), și predomină imagini vizuale care expliciteză titlul, dar mai ales pune \"carnea\" poeziei pe oasele abstractizate din primele două. Fiecare strofă are câte o comparație foarte reușită, în opinia mea, per ansamblu e o poezie care are ceva de spus, reușește să o facă, prin procedee poetice \"clasice\", dar de evident efect.

Totuși, \"Iazul albastru\" mi se pare o poezie mult mai expresivă. \"Pântecul gol...\" se construiește pe aceeași temă de aici (a \"dezbrăcării\" de o anumită vârstă), iar ultima strofă e formidabilă, frizând excelența. \"Pluta de piatră\" mi se pare din nou o poezie foarte bună, dar scrisă în mult prea multe linii.

Poezia lui Ion Toma Ionescu merită citită și simțită, dar merită și o mult mai mare grijă asupra formei din partea autorului.

Mihai (ca să lăsăm amândoi \"domnule\" deoparte), ai întru totul dreptate. Primele două versuri vor dispărea cât de curând. Nu-mi plac nici mie. În legătură cu ceea ce spui în final, mă tem că așa este. Ai sesizat bine că s-a întâmplat ceva. Citesc prea multă poezie contemporană și mi-am pierdut propria expresie și inspirație. De curând, a fost motivul unui adevărat atac de panică, dar mulțumesc prietenilor care m-au susținut și care m-au sprijinit hotărâtor. Și mă sprijină în continuare, știu ei care sunt. Atât pot să spun public, e doar vârful aisbergului, restul e confesiune personală. Se prea poate să fie a treia fază a poeziei mele. Eu sper să fie doar o criză trecătoare, cauzată de incursiunea prin proză. Mă îngrozește, mă uit la mine și văd că-mi cresc mâini noi, plămâni de altă culoare. Nu știu ce va ieși de aici, habar n-am ce va urma.

Iarina, ai prins sensul exact al lui \"departeo\". Poezia e de adulmecat, într-adevăr. Nu de citit.

Liviu, da, \"unghiile așteptării\" trebuie schimbate, dar îmi trebuie o ojă bună. La \"că după ce\", exact la tine m-am gândit, știu că nu-ți plac astfel de formule. Dar citită într-un anumit fel, ar merge. Am ales-o, încercând să forțez cititorul să accepte această avalanșă de gând. Are multe variante finalul, cea mai plauzibilă, urmând ideii tale, ar fi \"de mă ucizi\", sau \"că de mă ucizi\"... dar tot nu-mi sună. Mă mai gândesc. Până o și public, mai este.

Liliana, mă bucur că ți-a plăcut și chiar te-ai regăsit. Cred că asta e și satisfacția cea mai mare pentru un autor. Ne mai citim.

Virginia, spui bine. Nu știam că gheparzii sunt pe cale de dispariție. Dar ai mei, cu siguranță da. Extincție absolută și fără urme. Ca acele raze târzii, ca acel apus definitiv. Poezia însă, e foarte optimistă. De ce nu vedeți?

Vă mulțumesc tuturor pentru păreri.

Mmm, Ion Toma, un poet al sugestiei, când un autor care îmi place, așa cum v-am descoperit acum, îmi spune că nu e poezie, îmi fac serioase probleme. Mie doar primele două versuri îmi sună prea molatic, dar mă mai gândesc. Mă bucur că măcar sfârșitul este. Nu știu ce să vă răspund, dar este cert că ați câștigat în mine un cititor. Mai treceți. Ne mai auzim.

Maria, da, finalul! Dacă o prinzi, n-ai rezolvat nimic, totul e să nu.