Călin Sămărghițan

Dănuț, noctambul traducător, mulțumesc pentru zicerea bună, dar mai ales pentru abstractizarea cetății.

Ioana, de fiecare dată trecerile tale aprind făclii pentru drum.

Rămăsesem în urmă cu cititul, dar iată-mă recuperând. Este incredibilă puterea autorului de a imagina amănunte care să țină în picioare o astfel de proză prelungită. La aceasta se adaugă descrierile pline de efect, măestria mânuirii dialogului și strecurarea pe ici-colo a unor mici artificii de limbaj care înfrumusețează întregul exact în doza potrivită. Răsturnările de situație ori cotiturile epice sunt bine strunite și pe deplin credibile.

Esențială mi se pare însă menținerea firului epic în cadrul datelor și evenimentelor istorice relatate. Un asemenea tip de povestire este pretențios cu aceste amănunte și necesită o atentă documentare pentru a rămâne credibilă. Atenția distributivă a autorului către toate elementele scrierii este de invidiat și este de remarcat capacitatea sa de a menține tonusul acțiunii, astfel încât povestirea să nu treneze în nici un punct.

Maestre, vă răsfoiesc în continuare! Sunteți un prozator de cursă lungă.

Cezara și Maria, vă salut din grădina castelului unde mă caută Antonia... ca la mine acasă. Mulțumesc pentru treceri și semne. Voi sunteți.

Cred că m-am exprimat confuz mai sus, deci reformulez: în loc de \"poate era bine să nu fie spuse\" a se citi \"poate era bine ca eu să nu fi dezvăluit aceste constatări\".

Altfel autoarea a lucrat foarte bine textul, ceea ce denotă o altă perspectivă de abordare a scriiturii din partea ei, o perspectivă despre care consider că e benefică și care era oarecum de așteptat.

Așa cum m-ați obișnuit, dle Petru Teodor, intervenția dumneavostră întinde resorturile interpretării spre limite greu previzibile. După cum ați intuit, poezia își transcende propriile referințe, dar domnia voastră le-ați sublimat. Nu am urmărit neapărat o simbolistică atât de stufoasă, dar acea \"lepădare de sine\" de care amintiți, și pe care eu nu am pomenit-o, și care e calitatea unui alt tip de \"erou\", știți dumneavoastră care, își găsește însă intenționalitate în text.

Aș dori totodată să fac o precizare pe care o văd necesară: nu am vorbit despre un \"erou ratat\", cred că nici un erou nu poate fi ratat, căci prin însăși natura sa, el se subjugă unei idei abstracte, pe care desigur și-o obiectivează într-un fel sau altul. Dar aveți dreptate, rămâne o figură tragică. \"Tranșeele harfei\" s-a vrut un fel de imagine a sacrificiului artistic (deci nu a ratării, decât numai dacă...) prelungit în \"fronturile lepădate de glorii\", o intenție conotativă pentru baricadele anonime ale exact lepădării de sine de care vorbiți, ale lepădării deșartelor măriri. Important este că nu am intenționat o poezie despre erou, ci una despre cetatea perfectă.

Ați identificat un filon oarecum mistic asupra căruia nu mă voi pronunța aici. Observ că nu v-ați intimidat de atacurile la adresa comentatorilor mei, vă mulțumesc pentru privirea și analiza detaliată, pentru confirmarea unora dintre propriile mele intenții, dar mai ales pentru generozitatea unei atenții pe care știu că nu o merit.

Pentru că s-a vorbit și de Mozart: Am vrut ca titlul primului meu comentariu să fie așa: \"Mozartine de lux învelite în celofan foșnitor\", dar am renunțat ca să nu încarc expresia, ca să nu par prețios și ca să nu fiu greșit înțeles poate (că aș proslăvi aparența). Totuși, acum cred că ar trebui să dau mai multe indicii, căci nu mă refeream atât de mult la muzica lui Mozart, cât la bomboanele acelea \"Mozart\" învelite în staniol cu chipul compozitorului șugubăț, foarte foarte scumpe dar extrem de fine, cu savoare și gust neașteptate pentru o bomboană, o anumită textură a cremei care conferă o experiență papilară rarisimă. Deci mai curând m-am referit la senzația tactilă (chiar gustativă) a poeziei, decât la cea sonoră.

Scuze pentru intervenția poate inoportună, dar am considerat esențială această precizare în cazul unei poete care știe despre ce vorbesc.

Asta nu înseamnă că trebuie să le și cumpărați, puteți să mă credeți pe cuvânt.

Dan Cârlea a găsit o soluție potrivită. Și eu mă împiedicasem de forma inițială de acolo. Finalul e centrul de greutate al acestei poezii, care o ține în picioare, pentru ca \"suflul din ceafă\" doar să ne clatine.

Purtatul tarelor la vedere e soluția optimă.

Da, ne e frică de altceva.

Prima strofă e formidabilă. Până la final nu-ți dai seama dacă e ironie sau pur și simplu o imagine poetică izbutită.

Duetul (duelul?) eros - thanatos e bine translatat dinspre autoare spre imaginea bunicului cu fața în mâini. Poziția aceea în sine e sugestivă, vorbește despre îndoială și \"margine\". Clivajul imaginii e sensibil redat, e autentic și reușește pe deplin. Vorbește despre momentele de cumpănă, comunicând intuitiv ceea ce autoarea va dezveli la final, că \"suntem o formă de artă pură\".

Nu mi se pare o simplă \"idee jucăușă\", cred că Rara a încercat o deviere a atenției prin subtitlu. Căci numai la adăpostul \"jocului\" avemn curajul de a spune lucrurilor pe numele lor.

După proza și poezia scrisă până acum de Maria, tendința din ultimele ei două poezii mi se pare a aluneca de data aceasta dinspre contemplare înspre concluzivitate. E o ușoară altă perspectivă de a privi lucrurile, alt unghi, altă ordine de idei. Nu știu dacă și ea le sesizează. Poate era bine să nu fie spuse și lăsate să lucreze de la sine. Nu știu. Se pare că pauza în scris i-a prins bine. Întotdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.

Rămâne de văzut dacă se va defini și dezvolta pe parcurs sau direcția în care va merge. Se simte o influență a poeziei diaristice de azi, dar care e bine temperată cred că de stilul confesiv câștigat de autoare până acum.

Domnule Paul Gorban mă înclin în fața unei priviri atât de atente, dar mai ales în fața pătrunderii sensurilor ultime ale celor încercate de mine. Analiza domniei voastre este măgulitoare, iar bucuria mea este cea a tărâmului străin care-și contemplă descoperitorul. Sunteți un exeget care mă onorează dincolo de orice cuvinte.

Aveți dreptate în privința \"hărții\", a fost un risc asumat ce violentează \"regulile\" de citire a poeziei. Confirm totodată ceea ce ați remarcat, că în ultimul timp am fost și sunt în continuare mult mai \"vrăjit\" de proză decât de poezie. Faptul că ați observat acest lucru mă face să înțeleg că v-ați apropiat empatic atât de mult de scriitura mea încât încerc un sentiment de vulnerabilitate, astfel că voi profita din plin de acea \"distanță\" pe care mi-o acordați.

M-am recunoscut în cele aduse în discuție, de parcă m-aș fi descoperit într-o carte neașteptată brusc deschisă în față. Ați pătruns sensurile frizate ale scriiturii cu o acuratețe intimidantă pentru mine. Acel \"duet\" al epicului cu liricul pe care l-ați remarcat, mi-l asum ca experiment, iar dacă l-ați apreciat pozitiv îl văd ca pe o împlinire.

Dacă spuneți \"noi paradigme\" aceasta nu poate decât să mă bucure. Îmi salvați multe dintre titluri, redați fragmente care înseamnă foarte mult pentru mine, mai ales în cazul poeziei \"Despre om\". Nu mă așteptam ca \"Cele o mie de lucruri\" să-mi spună și să-mi trezească interior atât de mult, până și acum, la atât timp de la scriere.

Vă mulțumesc pentru atenția domniei voastre, fiind convins că nu va exista niciodată vreo măsură a onoarei pe care mi-ați făcut-o. Încerc să evit piersicile de import, așa că zâmbesc spunându-vă că mă simt dator cu (cel puțin) un coș cu piersici de livadă.

Probabil așa cum m-a surprins și pe mine explozia aceasta, Mihaela. Eu zic să ne ferim de cuvinte mari și exaltate. Sunt adeptul climei temperate. Să ne citim cu bine.

Cardio - patru cămăruțe pulsând. Aspirând și scuipând sângele mai departe.

Cred că pulsul se ridică și odată cu citirea. Un fel de \"mă văd de deasupra, de parcă n-aș fi eu\". Lovit de gând ca de un bolid. Accidentul, saltul, preferata mea e cea de la 160 cu lipitul de \"sticla udă a ochilor\" și vezi că nu e nimeni înăuntru. Poți aștepta la 160? Poți să-ți ții respirația la 160? Poți să știi ce zi e?

Inima asta care scuipă sânge pe autostrăzi imerse!

Denunț atacul la persoana autoarei a numitului Moga, un atac mojic și incalificabil, cu care însă ne-a obișnuit prin toate comentariile adresate acestei autoare. El vorbește de ce \"traieste autorul\", de \"deficit de existență\", de \"ratare\", de \"prima generatie pripasita in imperiu\", toate făcând directă referire la persoana autoarei. Nici o referire nu este asupra textului, reaua lui intenție fiind evidentă.

Întrucât autoarea va avea întotdeauna gentilețea de a tăcea în fața unor astfel de atacuri, cer eu intervenția urgentă a editorilor pentru a rezolva această problemă de comportament.

Felicitări Dănuț, se pare că ți-ai găsit vocația. Nu mă voi pronunța dacă traducerea este bună sau nu, ci la felul cum ai făcut să sune această poezie: excelent. Apoi, mă bucur să mai aflu de cineva care scrie/scria despre ciocârlii. Eu zic să continui.

Domnule Teodor, vă mulțumesc în primul rând pentru curajul de a interveni. Mă bucur că poezia a atins ecourile receptivității dumneavostră. Vă mai aștept.

E excelent folosit imperfectul într-un deplin consens cu ideatica poeziei. \"Pâinea curbată\" parcă se vrea mușcată. \"Lemn cu urme de lup\" e o găselniță poetică de excepție și conferă exact doza de senzație terifiantă necesară, aproape sălbatică. Sfecla \"roșcalie\", altă expresie reușită, preia toată încărcătura empatică prin acea precizare \"scoasă cu geamăt din câmp\". E \"enormă\" la fel cu \"foamea\" care completează semantic mesajul.

Există o puternică trăire interioară în spatele versurilor, credibil redată poetic, intuitiv.

Remarc și \"ningea de nu știam să adorm\", trădează o caldă atmosferă casnică unde somnul devine refugiu. Laud de-a dreptul finalul acela \"picurat\" al sfeclei, complementar gastronomic necesar pentru a ucide foamea. Sesizez totodată o tendință de coborâre înspre o resemnare blând asumată. Chiar rima de acolo, plus scurta repetiție mi se par de mare efect.

Titlul în germană îmi pare ca o notă de ușoară poveste, dar cred că mergea și în românește.

Sugestia lui Dan e binevenită, a propus o variantă excepțională, dar a ieșit o \"poezie de-a lui\". Îndrăznesc să spun că Vasile Sălișteanu are o structură poetică diferită. La el nu contează atât de mult raționamentul, cât rațiunea, dacă înțelegeți ce vreu să spun. De aceea la el contează \"versul\" din spatele \"lacului\" și \"gândul\" acela de \"nisip\" de pe \"țărmul cu bărci\".

A fi mereu identic cu sine chiar și atunci când depășește praguri precis delimitate, ori reflectarea aceleiași imagini de sute de ori în cioburile unei oglinzi, este calitatea unui fractal de a poseda întotdeauna același sens. Dacă e viu. Dar aici poeta urmărește exact opusul, golirea de sens, absența ochiului din oglindă, risipirea, încremenire unei inimi care nu mai bate. Rămâne în urmă o structură goală, cvasimatematică, reduplicându-se la infinit, dar, care, cu toată perfecțiunea ei nu poate opri... timpul.

Dincolo de oglinzi, dincolo de structuri, oricât ai întoarce pe toate părțile firul de siliciu, rămâne același fragment \"simplificat\" de clepsidră. Cred că e mai degrabă o poezie despre timp. Despre spațiile goale dintr-o geometrie precisă. Sugestia e bine construită și cred că textul nu are nimic în plus.

Mulțumesc Bogdan, chiar mai era puțin din coniacul de 4. Cu ultimul vers... așa scrie pe etichetă, dar e un coniac savuros, nu? E de casă. Nu da stea, că mă bagi iar la bucluc. Mulțumesc de vizită.

Zici că \"închide\". Doar dacă ai timp și dispoziție, ai putea să detaliezi cumva? Chiar mă interesează. Știu că ai făcut odată un comentariu care m-a lăsat cu gura căscată, dar nu mai știu la cine. Era la o poetă, dar am să caut.