Fardad, fructul din livada lui Călin Sămărghițan

Călin Sămărghițan, autor al generației virtuale, agonic și artgotic, revine în atenția lectorilor cu un nou volum de poeme, anume Fardad, apărut anul acesta la editura sibiană, PRINT ATU, după ce, în 2002, debutase cu volumul de poeme Așa cum este, nu este. Cu preocupări în domeniul teologiei, dar și în cel al literelor, Călin Sămărghițan aduce în atenție noi paradigme ale limbajului poetic. Dacă la un alt poet al generației din care vine Călin Sămărghițan, anume, Daniel D. Marin, găseam poezia drept un construct în etape succesive, în care autorul urmărea evoluția epică a unui personaj, cu mirare și scepticism am urmărit jocul poetic propus în volumul Fardad. Cartea ne apare împărțită, pe bună dreptate, în două părți. Încă din prima pagină a volumului te împiedici de harta poetică a lui Sămărghițan, un detaliu pe care poetul dorește să îl aducă cititorului pentru a fi sigur că acesta nu merge pe o cale greșită în interpretare. Însă, acest lucru poate fi ușor contestat de criticii literari, deoarece nu de domeniul poeziei ține această problematică. Mai mult, în poezie lectorul este predispus să pășească labirintic, haotic, pentru că doar așa efectele poetice se fac simțite. El nu își propune să primească o hartă. Cu toate acestea, Călin Sămărghițan nu greșește când întinde căutătorului de sacru în poezie această hartă. Dimpotrivă, cu ajutorul ei drumul lecturii devine mai interesant. Prima parte, numită sugestiv Fata din livadă, te introduce parcă într-o sală de spectacol unde întâlnești obsesiile poetului puse în valoare de Imaginație, Memorie și Iubită. Poemele din această parte au fost scrise în ultimii doi ani, respectiv 2008 și 2009. Dacă avem în atenție preocupările din ultima perioadă ale autorului, găsim justificat acest tip de experiment epico-liric abordat în carte. Cei care îl cunosc, nu neapărat în ipostază fizică, știu că, în ultimii ani, sibianul a fost vrăjit mai mult de proză decât de poezie, lucru pe care singur are să îl recunoască. Fata din livadă ni-l arată pe Călin Sămnărghițan ajuns la maturitatea poetică. Aici el reușește, ca și Matei Vișniec, să aducă la același nivel axiologic epicul și liricul. Poezia fetei din livadă este în fond un duet în balet al celor două genuri literare, duet care, timp de 46 de pagini, îți deschide pofta pentru piersici, pentru cel mai bun motiv să scrii, pentru a privi la nesfârșit Iubita seara asta și cealaltă. Poeziile desenate în aer în forme zazen ne apar, în chiar momentul când să se risipească, drept de carne. Cu tentă ușor biografică autorul divulgă plăcerea, bucuria erotică de a împărți iubitei o bucată de carne din eul poetic, conștient că numai așa durerea singurătății va durea mai puțin. Călin Sămărghițan privește cu ochiul străpuns spre luminile retrase și descoperă că un poet nu trebuie să câștige de fiecare dată, că el poate să lustruiască durerea ca pe-o grădină, poate alege, ca și destinul, soluții finale sau să-și cânte coastele ce zâmbesc pe dinăuntru. Motivul iubirii, prezent aproape în toate poemele din prima parte a cărții, reprezintă, pentru poet, cele o mie de lucruri de pe urma cărora învață limba ultimului țărm al mării, tocmai pentru a construi întreaga viață într-o singură clipă. Crezul poetului este acela că numai iubirea poate construi din om un templu. Aș vrea să nu mă mai doară. / Mă voi așterne să scriu / cele o mie de lucruri / despre tine, / apoi voi trage ușor pământul / deasupra mea / și mă voi odihni. // Legendele vor vorbi până târziu / despre străinul stins / de apele liniștii tale (Cele o mie de lucruri). Încercările repetate de a striga, de a cânta stors din pământ, cântece stoarse din pântece iubitei, par mai curând să adâncească dorința poetului de a-și găsi moartea și, totodată, ziua nouă. Cânt / stors din pământ, / cântece / stoarse din pântece. // Ploaia lui sapă mai departe / noi amintiri, / crisoarea de la piept / descompusă, zicea: / oricum, n-o să vin, / am nevoie de moartea asta singur / și de ziua de mâine(Soldatul parasit de soarta si iubita teiului inflorit). Partea a doua a cărții, numită Turnul de fluturi, adună în 56 de pagini poeme scrise în perioada 2005-2009. Aici obsesiile poetice ale lui Călin Sămărghițan pregătesc oarecum baletul Fata din livadă. Spun asta pentru că am în vedere, în mod deosebit, poemele redactate de autor începând cu anul 2007, când acesta găsește iubita în fântâna memoriei care îi anunță apariția. Te regăsesc așa cum / mi te închipuie memoria / degetelor mele (Memorie). Premoniția întâlnirii am putea-o privi ca un rezultat al trăirilor la maximă intensitate a emoțiilor și credințelor. Poetul se apropie din ce în ce mai mult, în acestă parte a cărții, de punctul cel din mijloc al ființei. Poezia lui Călin Sămărghițan nu poate fi privită drept o poezie lipsită de sacru și metafizic. Ea este înmiresmată de elementele care construiesc lumea fizică și metafizică și, în același timp, este construită pe o scară a îngerilor care coboară și urcă apa viitoarei fântâni. Teme precum singurătatea, străinul, memoria, oglinda, visul, omul, geneza universului, umbra, iubita, timpul, anotimpurile, moartea sunt gesturi tainice, pe timp de rugăciune în Cuvântul poeziei lui Călin Sămărghițan. Poetul este atent la fiecare cântec. Îmbrăcat în lumină își petrece deopotrivă veselia și tristețea, moartea și viața, corabia albă a credinței, marea ce se întinde mai mult decât visul care moare de fiecare dată pentru ultima oară. Însetat de timpul când cerbii se-ntind spre apele cude poetul își caută respirația blocată de tropăitul cailor ieșind din livezi. Aceste construcții poetice fac ca poazia lui Călin Sămărghițan să vibreze în mintea și imaginația cititorului, să alunge somnul memoriei din livada cunoașterii. Crezul ontologic despre lume al poetului se construiește cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare femeie ce-și îndoaie spațiul, cu fiecare chip întâlnit picurat în ființă de carne ce trăiește o clipă de lut, până când umbra-i i se pare că e lumină. Chip picurat în ființă de carne, / trăieșze o clipă de lut, / agățată de oase / ca o formă a lumii. / O amintire pierdută / îl soarbe, / o sete nemângâiată / îl doare. / Eram belșug întins după ploi, sunt aripă căutată de vânt asemeni / corăbiei / așteptând pe uscat / viitoare mări, / ori curcubee de ape. (Despre om) În final mai putem spune că poetul sibian se distanțează de pretenția multor colegi de generație, care preferă titluri pompoase, vulgare prin abundență stilistică or vizuală. El preferă titluri scurte care trimit în mod special la teme care prefigurează emoția și mesajul poetic. Același lucru l-am putea spune și despre construcția versurilor. Ele sunt scurte și ritmatice, pot fi scandate, interpretate actoricește și, în același timp, de o profunzime aparte. Sunt asemenea semințelor care anunță fructul. Paul Gorban, Iași, 24 oct 2009