Călin Sămărghițan

Îmi las și eu aici salutul și felicitările. Cochetez în continuare cu gândul de a fi prezent la lansare, nu atât de mult de dragul unor sonete deosebit de cantabile, cât de cel al revederii unui poet plin de farmec și autenticitate.

Îmi amintesc...
\"Deschid o poartă. Urc spre neștiutul
Etaj îngust...\"

Foarte bune și atente opinii, mai ales având în vedere celelalte două cărți amintite.

E de înțeles că e greu, mai ales pentru o fiică vorbind despre tatăl ei, să se păstreze în spațiul documentării atente, ocolindu-l pe cel sentimentalo-afectiv, și aici cred că stă în primul rând marele merit al cărții prezentate. Nu cred că e ușor să-ți \"strunești patetismul\" în astfel de momente, așa cum ați și specificat.

Interesantă distincția făcută între \"baroc\" și \"manierism\" cu privire la E. Ionescu în perioada sa de tinerețe. La fel interesant ce spune de influența lui Urmuz.

Cred în continuare că celebra \"rinoceziare\" ionesciană nu se referă doar la cea socialistă, ci este aplicabilă Europei întregi, caracterizându-i tipul de gândire (prin comparație cu cea rusească ori americană, care au un tip de gândire expansionist).

Scurta mențiune în privința legăturii sale cu religia îmi confirmă anumite opinii. Nu de mult am amintit pe undeva ceva.

Probabil că acel ultim interviu menționat e cel pe care l-am văzut și eu, ultima frumoasă amprentă lăsată de Eugen Ionescu. Era întrebat acolo cum vede moartea. Iar el a răspuns că o așteaptă cu teamă dar și cu nerăbdare. Cu teamă pentru că e ceva necunoscut, și cu nerăbdare pentru că îi va aduce răspunsul la toate întrebările la care nu și-a putut răspunde în viață.

Florian, exact niște brațe întinse am văzut și eu acolo, neputincioase, \"fără artificii\". Zici bine: are într-adevăr umor și nu joacă teatru niciodată. Mulțumesc pentru intervenție.

Mihai Robea, da, e o condescendență de protocol. Și mie mi se pare potrivită fotografia, dar fără a avea pretenția că e grozavă.

Ioana-Camelia sunt plăcut impresionat, este într-adevăr un soi de luptă cu timpul, unde culoarea și cântecul, arta în genere, își au locul lor bine determinat. Ai găsit ceva din căutarea colindei perfecte. Dar cel mai mult m-a impresionat faptul că ai văzut ceea ce ai numit \"sălbăticia liberă în aer albastru\". Exact despre asta e poezia.

Moga, mă bucur că ți-ai dat seama în cele din urmă și că ai ajutat pe toată lumea la clarificarea acestei gravissime dileme. Pe deasupra sporind cu încă 50 de accesări modesta-mi fotografie. Problema ta e că mie nu-mi place nici jazzul nici \"Răpirea din serai\", dar știu că tu le savurezi din plin pe ambele, deci ți le las cu mare dărnicie. Enjoy, my dear!

Moga, îmi face mare plăcere să-ți ofer câteva amănunte pentru a te ajuta în percepție și înțelegere, căci, după cum era de așteptat \"simțul\" tău \"artistic\" te-a înșelat ca întotdeauna. Absolut toate presupunerile tale sunt eronate. N-aș fi folosit fotografia fără nici o specificație, dacă nu era făcută de mine.

Iar cum \"percepția ta estetică\" este mai mult decât îndoielnică, iar priceperea în fotografie se dovedește a fi submediocră, țin să te ajut și în aceste privințe: Nu este vorba de un fundal peste care să fi suprapus altceva. Este o simplă fotografie făcută în fața unui perete, fotografie prelucrată apoi în Corel Draw cu \"contrast enhancement\" pentru a părea și mai \"sărăcăcioasă\" și \"jefuită\". Deci nu e vorba nici de cer, nici de supraexpunere sau bazaconiile pe care le îndrugi pe-acolo.

În ceea ce privește textul, mă abțin de la orice comentariu în fața ta, că la poezie nu te pricepi nici atât și văd că te interesează mai mult bancurile din gara din Bacău. Deci cele bune îți urez, multă ensibilitate poetică de care ai mare lipsă și toată sănătatea de care ai nevoie.

Îți mulțumesc pentru osteneală și te invit să mai treci. Îți va prinde tare bine.

Mă voi declara fanatic adept al finalului, în care îmbrăca-mă-voi ca într-o haină: \"un pământ unde fiecare ninsoare/ va cădea perfect în locul ei// ca o culoare care-și caută anotimpul în oameni\".

Se simte fremătând, \"foșnind\" aproape, acea ninsoare care cade \"perfect\" în locul potrivit. Să știi că iarna, când e liniște, ninsoare în pădure foșnește. Iar \"culoarea\" parcă adulmecând, căutându-și \"anotimpul în oameni\". Empatizez însă și cu \"actorul fericit\" părăsindu-și pielea în gesturi care nu ating ci sfârșesc. Poezia acestei \"întâlniri\" e plină de poezie: \"am tot\" când știu că n-am nimic.

Chiar și imaginea păianjenului, parcă uriaș, pășind \"uscat\" din urma unei zile într-alta, primește efectul unui veritabil \"The Mist\" a la Stephen King, străbătând cele mai crunte coșmaruri, pentru ca apoi să se reverse într-un vis dez-pielițat despre o ninsoare blândă ce va avea să vie.

În plus, aș adăuga că inadaptabilitatea personajelor ionesciene apare la început, prin accepție generală, ca un defect, însă, după mine, autorul o dovedește până la urmă ca fiind soluția evitării depersonalizării cauzată de modelul lumii haotice din jur. El amendează astfel totalitarismul pe care-l trăise în două accepțiuni, cea fascistă și cea comunistă, dar ați arătat bine că aceasta se extinde la amendarea politicii care \"captează psihic o colectivitate\".

Teatrul absurd al lui Eugen Ionescu constă în căutarea lui Dumnezeu într-o lume care l-a pierdut pe Acesta, ori l-a respins. Căutarea unui centru de greutate într-o lume care și l-a renegat. De aici degradarea valorilor, socializarea artificială, pierderea identității. Nu transpare, dar opera sa e profund religioasă și în aceasta constă paradoxul scrierilor sale. Depersonalizarea vine la Eugen Ionescu din pierderea sensului creștin al lumii, creștinismul fiind religia cu un caracter prin excelență puternic personal. Dumnezeu nu există în operele sale, dar nu prin omisiune ci prin cvasi-absență, dacă înțelegeți ce vreu să spun. El este \"Marele Absent\" din piesă căci e absent din societate, fapt care duce la alienarea acesteia.

Această căutare fără obiect dă nota operelor sale, care expune depersonalizarea, pierderea identității și dezumanizarea despre care ați vorbit, ca pericol ontologic, de pierdere a rațiunii de a fi a naturii umane. Criza identității personale este marea temă a operei ionesciene și ați expus convingător \"conflictul identitar\" pe care vi l-ați propus.

Articolul e foarte bine scris, limpede, coerent, se citește cu ușurință și e bine documentat cu note care nuanțează acolo unde este nevoie. L-am citit cu mare plăcere și salut postarea lui. Aș fi preferat chiar o detaliere mai în amănunt, de aceea am intervenit cu aceste aprecieri personale.

Absolut onorante referințe, felicitări Florin! V-ați adunat toți \"lansatorii\" de mă faceți să mă urc în mașină pentru \"Gaudeamus\". Dar nu promit.

Ai putea să detaliezi de ce \"Sentic\"?

Era vorba de faptul că dl Miron Manega este \"ispravnicul de concept\" al unei inedite publicații on-line, \"Certitudinea\", al cărei \"editor coordonator\" este Mihai Eminescu, alături de Caragiale, Carmen Sylva, Nae Ionescu și alții.
Detaliile sunt aici: http://www.poezie.ro/index.php/press/13913324/Eminescu,_editor_coordonator_al_unei_publica%C5%A3ii_online

Văd că seria merge mai departe. Și cred că mi-ar prinde bine să reiau citirea lui Eminescu. Deci iată și un îndemn, nu doar ”întrebări și răspunsuri”... de epocă. Asta dacă nu ne sperie, în viteza-i, motocicleta cu pricina.

Cineva pe-aici tocmai îl făcuse pe Eminescu redactor al unei reviste. Deci e încă viu.

Poezia debutează cu un pasaj de o abstractizare aproape debusolantă, inițiind însă percepția cititorului și deschizându-o înspre orice ar avea să vină. Paranteza aproape că rămâne ”nedescoperită”. Imediat din strofa a doua începe desfășurarea unui spectacol inedit. La început, imaginea degetelor întârziat închise(!) și a palmelor întinse sunt încă tot o pregătire aperceptivă, dar care pun mare accent de această dată pe elementul vizual.

Apoi, următorul stadiu îl introduce pe cititor în vraja unei ”nopți subțiri” și a unui ”infinit” ce se măsoară după ”forma ochiului”. Acest stadiu abstractizează din nou, pentru ca o altă imagine vizuală, cea a copacului ce crește prin gard, să inducă o temă anevoie de abordat în poezie: moartea. Dar este o moarte care ”nu sperie”, casnică, imaginată într-o formă ancestrală (a se citi ascuns mioritică, prin aceasta primind o valoare surprinzătoare), ”o contopire lentă/ cu noi”. De parcă ar fi un iceberg de zahăr brut ce se topește în ceai.

Asocierile ce vor urma sunt de mare efect poetic: ”singurătatea ca vinul într-o pivniță”, apoi pustiul ca ”spatele unei fotografii” (poate una dintre cele mai reușite metafore cu care m-am întâlnit în ultimul timp), dar și dinții aceia ”scrâșnind” ai inimii. Se conturează o imagine ca din fum: ”de fiecare dată îl văd”, apoi o poezie a ”chipului” susținută de o motivare care întrece o simplă limită umană: ”sunt femeia care moare cel mai puțin”. Există un subtil efect conferit de paranteza finală pe care nu mi-l pot defini, dar e acolo. E un soi de mărturisire intimă care imanentizează brusc (nu am sesizat imediat că se regăsește în debut) viziunile abstracte ce construiesc poezia până acolo.

Per ansamblu, există dincolo de cuvinte o trăire poetică ce primește contur pas cu pas, treaptă cu treaptă, construită cu migală și răbdare, de un deplin efect poetic. E o poezie pe care nu o asimilezi logic, ci intuitiv, prin simțirea fiorului lăuntric care i-a dat glas. De excepție.

Poezie de stea, dar nu mai pot da.

Florin, în primul rând te invidiez că ai oameni mari atât de aproape. Grăitoare exemplificări pentru un poet de largă expresivitate. Prezentările tale le-am găsit elegante de fiecare dată.

Atât în Cabala cât și în mitologia musulmană se spune că înainte de Eva ar fi fost Lilith. Ea nu a acceptat să i se supună lui Adam, l-a părăsit, a fugit din Eden și a devenit un soi de înger al morții. Nu intru în amănunte, povestea ei înregistrează numeroase variațiuni, dar parcă i s-ar potrivi ce-ai scris aici.

Felicitări maestre pentru premiul uniunii! Poetul total care locuiește sub pielea ta merita din plin.

Va veni timpul când vom spune nepoților că am băut odată din carafa mesei lui, și le vom mai spune că noi am plecat târziului și el a rămas ca să scrie.

Ansamblu plăcut. Câteva imagini de remarcat; se observă ușor, nu le mai înșirui. Discurs specific al autorului, cu care ne-a obișnuit.

Mă așteptam însă la un final mai de efect despre \"marele arheolog\", decât unul cu \"perciuni infiniți\". Nu prea-mi sună acolo. Și nici rostul \"gușilor\" nu-l prea văd. Altă discontinuitate îmi pare la balansoar - lună - tălpi. Aș fi zis mai degrabă că mișcă luna cu fruntea ori cu creștetul, nu cu tălpile. Dar cred că-s prea leneș să ascult de accepțiunea autorului. Nu știu ce mi-a venit în seara asta cu pleznitul sugestiilor, nu-mi stă-n fire. Ar trebui să mă opresc.

Deci interesant de citit.

Felicitări! Frumoasă apariție. Deci Dorin Cozan e noul profet.

Nu mă așteptam să-ți fie roman, aș fi spus mai degrabă poezie. Dar cu atât mai bine, abia un roman e scriitură serioasă.

Aprecierile rămân aceleași, dar îmi retrag cuvintele, încerc să mi le înghit rușinat, îmi iau pălăria și ies. Cele bune.

Nu ți-am spus, te-ai strecurat bine în melodia din link. Cred că pasul dinspre poezie înspre muzică nu-l poate face oricine. Acolo pe \"șevaletul de sunete\" am înțeles mai bine cum e cu ochii de nisip, cum vă ascunde, cum poate să crească firul acela de iarbă, cum vă încape. Observațiilor clinico-poetice de aici le-ai dat un diagnostic melodic până la urmă.

Cred că întâi ți le cânți. Iar asta contează mult pentru o poezie.

Iarină cu vers de hermină, până la urmă sunt foarte personale atât cadrul cât și poezia. Mă bucur că-ți plac. Și mie.

Să știi că te-am ascultat acolo pe linkul pe care ni l-ai trimis și l-am păstrat. Însă chitara mea zace portocaliu în colțul camerei și uneori se uită lung la mine. Dar atât.