Călin Sămărghițan

Are o anumită doză de aruncare în gol, poate de la acea promisiune de a nu-și aminti viitorul, cu tot riscul colapsului pereților.

Cred că visul unui poet poate fi și ăsta: regina ei să se încurce cu nebunul lui. Bun final pentru o poezie în care se negociază în stilul ruletei rusești.

Un toast de sfârșit de an de parcă ai merge în Trafalgar Square să faci o poză cu porumbelul preferat al lui Nelson. Ce-am vrut să spun cu asta? Nu știu. Cred că ceva despre podurile luuungi ale Londrei.

Suntem inocupabili. Taxi!

După cum mă și așteptam, spre final povestirea devine tot mai mult o parabolă despre efemeritate și adevărate valori, despre minți, inimi și caractere umane. Ceea ce apare încă dintru început, ”renașterea” ființei umane, este firul director al întregului text. Meandrele lui au fost urmărite cu minuțiozitate și cu un stoicism demn de remarcat. Cred că am mai spus-o, autorul este un prozator de cursă lungă, iar aceasta nu este la îndemâna oricui.

Proiectarea întâmplărilor în spațiul religios îi conferă profunzime. Cel mai dificil cred că a fost asimilarea mentalităților antice, a tiparelor de gândire, permițând totodată conducerea narațiunii înspre sensurile dorite de autor. Mi-a lăsat aici impresia unui prozator ”sigur” pe soarta personajelor sale și pe evoluția subiectului, deși este limpede că la un moment dat s-a lăsat el însuși purtat de fluidul interacțiunilor. (Prin extrapolare, nu că m-aș compara, dar mie nu-mi reușește acest lucru și mă copleșește personajul creat și am avut mereu senzația că nu mai pot să-l ”stăpânesc”.)

O altă notă aș face-o asupra reușitei redări a tensiunii dintre o civilizație barbară și cea romană, marcând slăbiciunile ori calitățile fiecăreia, dar și prelungirile retorice ale acestora înspre mentalitățile de astăzi.. De asemenea este de remarcat limbajul poetic omniprezent, și a cărui inserare nu permite monotoniei să-și facă loc, aduce pete de culoare, ori adevărate momente de relaxare în cursul acțiunii.

Cu un indubitabil condei de talentat prozator, dl. Emil Iliescu a dus la bun sfârșit o narațiune de forță, să recunoaștem, pentru un spațiu virtual, în care există riscul pierderii cititorilor pe un parcurs atât de îndelungat.

Noroc că nu mor caii când vor câinii și nici câinii când vor stăpânii.

Sunteți tot mai lipsit de inspirație în ultima vreme și o dați pe ”știrisme”. Nu știu dacă e o soluție potrivită, dar e grăitoare pentru ceea ce sunteți. De vreme ce ”critica e inutilă” mă opresc aici cu observațiile pe text.

Eu zic să vâsliți în continuare, sau dacă nu, măcar oștenii.

Cornelia, mulțumesc pentru semn și observații. Nu m-am gândit la o vie, dar are aplicabilitate ceea ce spui. Da, acei culegători de vie au omorât și au alungat tot ce-au prins în speranța moștenirii viei. Dar poate că nu via e importantă, ci strugurele.

Nu a fost un joc, chiar dacă e interesantă observația, ci așa s-a nimerit; doar întotdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple, nu? E frumos să închei cu o parabolă, aristocrația nu a murit încă.

Un necesar memento ce-și asumă greutatea sărbătorii de sub aparenții zurgălăi zăngănitori, unde și trupul și sufletul dor deopotrivă. Un dulce-amar cântec tânguitor ce tinde spre o mângâiere inaccesibilă, o lamentatio despre limitele a ceea ce suntem și tocmai prin aceasta o căutare de sprijin într-un prieten imaginar, despre care gândim că ar fi frumos să existe.

Ai impresia uneori că Maria Prochipiuc scrie tropare, acatiste ori doxologii. Probabil deoarece are simțirea extragerii duhului pietrei. Și a ochiului apei. Și a urechii lemnului. Ea vede cu retina întoarsă spre înlăuntru, deschide aripe de zbor planat peste taină, simte cu miros de copoi atent la mișcarea abia schițată.

\"Iată văd cerurile deschise\" a spus Arhidiaconul, iar Maria Prochipiuc a ascultat și a sculptat pe ușile lor aste vorbe înalte. Cu mare putere de cuprindere a scris cu bucurie risipind frumusețe.

Mai rar poezie religioasă atât de bine scrisă în cheie contemporană.

Iubirea alungă frica... poate că este unul dintre adevărurile pe care această meditație lirică îl aduce la iveală, căci e timpul Descoperirii de Taină: El se arată, asemenea nouă facându-se.

Atmosfera se construiește în jurul chipului mamei, cea care \"își alunga frica iubindu-mă...\", licăr străluminând spaimele proprii, dar... Dar poezia dumneavoastră îmi este și mie prilej de meditație și descoperire: El, Fiul și Cuvântul, din iubirea pentru noi își alungă frica de a se face om. Și asta e vorbă mare, vă spun eu! Mulțumesc.

My perfect gentlemen, asigurându-vă de aceeași stimă, mulțumesc pentru trecere și urări. Mă bucur că v-a plăcut și ați lăsat și-un cuvânt pe lângă ocheadă, chiar dacă e un text vechi din vremuri bune. Se poate spune că-i un copăcel părăsit de zăpada topită, iată cum i-ați dat o altă valență de nou anotimp, așadar vă urez și eu ca Nașterea Domnului să vă strălumineze gândul, inima și cuvântul.

Nici măcar autorul nu mă va crede dacă-i voi spune că la a sa înregistrare a \"Cântecului întâmplărilor\" revin mereu. Îi voi spune doar despre valuri, căci bănuiesc că ele i-s dragi, căci și ele revin, chiar dacă mereu altfel.

Ioan Mircea Popovici rămâne un poet al vastelor spații imaginare. Ai spune că asocierile lui sunt surprinzătoare, dacă n-ai avea în vedere vizionarismul care-i călăuzește mereu versul. Nu știu ce-l îndeamnă la aceasta, cert este că el nu rămâne niciodată încremenit. Chiar dacă-n \"umbra serii\" sunt doar \"un călător și-un zbor\", panoplia vieții rămâne un spectacol deschis, trăsurile se-ntrec cu amintirile, turnul de scoici cu piramidele, am văzut: călătorul cu zborul. \"Lătrătoarele\", una din ele ascunsă. Verbele stau între cuvinte precum motanul Picasso între ceștile de cafea. Și nici măcar acestea nu-s spiritul autentic al lirismului său, ci conexiunile, căci I.M. Popovici este un poet al conexiunilor dintre toate aceste lucruri.

\"Un copil/ s-a luat după mine/ agățat de creanga fântânii\" e Poesia Absoluta și îi mulțumesc autorului că mi-a prilejuit și el reîntâlnirea cu ea.

Trebuie că e un om tare agreabil, lângă care timpul nu-și va fi având măsură.

Poezia în doi peri a lui George Asztalos e mai curând una de atitudine lirică în fața cotidianului, sau mai precis în mijlocul lui. E o reacție de apărare a unui sine ce pare extrovertit, dar se prea poate să fie invers. Abia după ce-l voi cunoaște pe autor am să-mi pot da seama cât de cât cum stau lucrurile. Asta dacă o fi.

Dacă nu fac vreo confuzie, prima oară l-am citit într-un Euphorion de la Sibiu acum câțiva ani buni. Să fie peste 10? De aceea am fost surprins când a \"debutat în volum\". Dar poate greșesc.

Observ că poeziile postate aici de dumneavoastră sunt mai vechiuțe. Există vreo posibilitate de a procura câteva dintre volumele dumneavoastră? Pot fi contactat la adresa de la profil. Mulțumesc.

Felicitări... acum cum să spun? Autorului prezentării pentru că a convins într-un stil scurt și la obiect fără alambicări (subterfugii și echivocuri) de artificiu, că scrie despre un poet care merită citit, dumneavoastră pentru curajul expunerii de aici, și tot dumneavoastră pentru poezia pe care o scrieți și pe care de acum încolo voi începe s-o răsfoiesc.

O poezie plutind lejer la suprafața sentimentelor, în care simplitatea privirii și lipsa de prețiozitate a expresiei degajă o anumită candoare. Abia pe final se conturează un sentiment frust ce se vrea manifest, dar care îmbracă tot o haină vaporoasă până la urmă. Fără a fi deloc resemnat, finalul mi se pare mai curând cinic.

Ar fi interesant să o vedem pe autoare și în furtuni adevărate.

O poezie ca o colindă susurată la adăpostul serii. \"Cămările de sus\" își găsesc un locșor potrivit, iar proiecția sentimentului personal în ambianța generală e suficient de discretă. Atmosferă frumos construită din \"ținutul înghețat al ezitărilor\", ceașca din mâini și \"vinul cald dinn absența cuvintelor\".

Puțin prea \"scrobit\" mi se pare acel \"voal ceresc prin atmosfera colindelor\".

Frumoase serbări de zăpadă, gând bun Araniei și tuturor, caldă amintire mansardei din Baiulescu, pereți lungi pentru caii verzi! Dimpreună cu salutul învecinatului Sibiu.

Există lucruri care trăiesc și există lucruri pentru care trăiesc. Un astfel de crâmpei ca aici, care în-cuvântează Arătările Marilor Treceri, face parte din cea de-a doua categorie.

Sunt singurele lucruri pe care timpul va avea mult de furcă să le șteargă.

\"Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.\"

Frumoasă și înaltă comemorare Nichita, de întâmpinare a 13-ului decembrie. Domnilor Miron, Florian, Mahmoud, Valerian, Viorel, că-i fain la voi, m-așed și eu puțin.

Nu când ați văzut-o, ci când ați privit-o? Hai, fiți sinceri! Cred că Japonia e pusă pe hartă pentru a ne mai pune astfel de întrebări. Poate chiar și despre un verb, \"a privi\", pe cale de dispariție.



Rămâne o întrebare: În Crai Nou, unde merge iepurele din lună?

Adrian ar trebui atunci să te întreb ce înseamnă pentru tine \"exercițiul\" ascetic și care sunt rosturile lui, chiar psihologic ori eventual clinic vorbind. Dar n-o fac ca să n-o lungim aici inutil pentru alte 100 de pagini.

\"Zona gri\" din care pleacă personajul nostru, cred este exact cea a celor \"săraci cu duhul\" de care spuneai mai sus. Și mie mi-a părut neverosimul filmul la început, și plin dorința de a \"urla\" ceva în afară. A trebuit să mai confrunt și alte păreri pentru a mi-o forma pe a mea, de aceea îmi prind bine și aceste observații pentru a-mi face o idee despre cum e privit de alții acest subiect. De aceea spuneam că fiecăruia îi vorbeșlte în alt fel. E normal lucrul acesta și binevenit.

Cât privește ceea ce numești \"privilegii\", aici este o carte întreagă a ființei umane, dar te asigur că încerc să privesc cât mai larg cu putiință opiniile tale, pe care le respect, și totodată sunt foarte conștient de unghiul meu de vedere. Tocmai de aceea încerc să-l înțeleg și pe cel al altora la fel de îndreptățit și de valabil. Tocmai datorită \"restului de culori\" ale căror desfășurare mă țin încă aici.

Am înțeles. Abia acum am văzut revenirea ta. Dar acolo există, chiar sub acele \"episfere\" cum le spui, un sens al cărui rădăcini se scurg în pământ și cresc odată cu crengile dinafară. Originea filmelor nu e sentimentul religios, ci tocmai căutarea lui, deci de acord cu tine, dar făcând această specificare.

Religiosul pentru a se exprima în cotextul acestui secol, dar mai ales al celui trecut, are nevoie de a lua diverse \"măști\". Este masca filosoficului (atunci) ori a spiritului jurnalier (acum), probabil pentru a primi credibilitate. Dar aceasta nu e decât o disimulare. Digestia e foarte sensibilă în ziua de azi și pretențioasă.

De aici doza de \"policromie\" care se oferă oricărui privitor, căruia, da, perfect de acord, i se lansează invitația acelor reconstruiri de raporturi și viziuni de care spui.

Adrian, nu-i monocrom, că nu se poate. Orice alb dezvăluie și negrul aferent. Apoi, în contul luminii, cum spui, se aduc toate argumentele. În al nostru niciodată. Cețile care suntem, n-au cum să-și contorizeze ceva pentru ele însele.

M-ar interesa cum și de ce bâta aia. Dar, probabil, asta e altă poveste.