Interviu cu “locomotiva” Puslojic: “Pentru noi, în Serbia, Nichita a fost poetul absolut”

Regizorul Ioan Cărmăzan are despre Adam Puslojici următoarea viziune: “El a fost «locomotiva» «trenului» Nichita. Trenul avea vagoane multe, care însemnau poezia lui Nichita, prietenii, întîmplările, tot. Locomotiva făcea tot timpul drumul între Belgrad și București. Disperarea lui Puslojici e că au dispărut vagoanele acelea ¬îngrozitoare – trenul Nichita, iar el a rămas aceeași ¬locomotivă. L-a iubit atît de tare pe Nichita, a trăit atît de intens în și pentru Nichita, încît eu îl simt și acum dezorientat. Cred că Puslojici și-a pierdut sensul existenței”. Într-una dintre nenumăratele navete manevre ale între Belgrad și București, i-am luat “locomotivei” Puslojic următorul interviu: - Întrebare inevitabil banală, dar necesară: când și unde l-ați cunoscut pe Nichita? Adam Puslojic: Era prin 1969, anul în care americanii au ajuns pe Lună. Nichita voia să-l traducă pe Vasko Popa în limba română (n.r. – mare poet sârb de origine română). Ceruse de la noi, din Serbia, niște poeme inedite. Nu știa că voi veni eu și nici cine era Adam Puslojic. Traducerea a și apărut după aceea în colecția \"Cele mai frumoase poezii\"... Vasko Popa a fost astfel \"tunelul oranj\" al destinului meu, pentru că prin el am ajuns aproape de Nichita și n-am mai plecat niciodată din această apropiere... - Unde a avut loc întâlnirea? - În coridorul de la Uniunea Scriitorilor, unde stabiliserăm întâlnirea. Ne-am îmbrățișat ca și când am fi fost doi vechi prieteni care nu se văzuseră de 100 de ani. Imediat m-a invitat la Restaurantul Doina, unde discuția a continuat cam în acești termeni: \"Ce mai faci, frate? Ce mai face Serbia ta? Când mai vii prin România? Ce vrei să traduci?\"... - Ce i-ați răspuns la ultima întrebare? - I-am răspuns că vreau să-l traduc pe Mihai Eminescu... El s-a uitat la mine zâmbind și mi-a spus: \"Nu te grăbi, bătrâne! E greu să ajungi direct la Mișu. Începe și tu cu cei din generația ta sau a mea. Căci, dacă e să strici ceva prin traducere, să ne strici pe noi, nu pe El\". - Care a fost momentul de maximă adorație a lui Nichita în Serbia? - După cum știți, în 1982 el a obținut marele premiu internațional \"Cununa de Aur\" de la Struga, din Macedonia. La câteva luni l-am invitat să-l sărbătorim cum se cuvine în capitala Serbiei, la Belgrad. Nu i-am spus că ceea ce urma să se întâmple îi era dedicat. A fost un spectacol magnific, organizat de mișcarea clocotristă... - Ce era clocotrismul? - Spiritualitatea clocotristă era un fel de avangardă a postmodernismului, curent care nu exista pe vremea aceea... Ei, bine, ceea ce am organizat noi atunci s-a numit \"SituAcțiunea Clocotristă: Timpul gaură-mit\". - SituAcțiunea?... - Da. Am unit sensurile cuvintelor \"situație\" și \"acțiune\". Am ales un poem miraculos al lui Nichita, \"Lecția despre cub\", și am încercat să-l transpunem, printr-un spectacol gen happening, în toate genurile artistice, vizuale și sonore: poezie, cântec, coregrafie, arte plastice. Am construit din lemn un cub imens, cu latura de patru metri, pe care l-am îmbrăcat în negru. Pe el am scris versurile lui Nichita în toate limbile posibile, chiar și în chineză. Nichita stătea tolănit pe iarbă, lângă Marin Mincu și poetesa noastră națională, celebra Desanka Maximovici, și privea curios la spectacol. Abia când și-a recunoscut versurile în limba română a început să bănuiască ceva. - Cât a durat toată... \"SituAcțiunea\"? - Vreo trei ore, deși nu erau decât 16 versuri. Trebuia să transpunem însă totul în imagini, în sunete, în teatru, în dans, în zgomote, în urlete, în rugăciuni... - Unde s-a întâmplat evenimentul? - În Piața Slavia din centrul Belgradului, lângă hotelul cu același nume, unde era cazat Nichita... Era acolo un imens ceas solar pe care un actor de-al nostru a recitat \"Lecția despre cub\" de 12 ori, în 12 feluri. S-au adunat vreo 30.000 de oameni, s-a închis circulația, a fost ca la Revoluție. De fapt, a și fost o revoluție – culturală. - Ați făcut așa ceva vreodată pentru vreun scriitor sârb? - Nu, pentru nimeni... Dar Nichita este în egală măsură al nostru, așa cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut... Atunci a primit și cheia de aur a orașului Belgrad, care nu era dăruită decât președinților și regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculptor și arhitect, care adora poezia lui Nichita. S-a întâmplat așa: primarul îl aștepta pe Nichita, solemn ca un steag național, înconjurat de presă și de televiziuni. În timp ce se îndrepta spre el, Nichita a făcut un gest sublim: brusc s-a lăsat în genunchi și așa a continuat să meargă. Primarul, impresionat, s-a pus și el în genunchi și s-a apropiat, mergând la fel, spre Nichita... În genunchi s-au îmbrățișat și s-au sărutat... În vremea asta, șeful protocolului privea interzis la scena din fața sa și nu știa ce să facă. S-a uitat speriat la mine și m-a întrebat: \"Și eu acum ce scriu?\". Iar eu i-am răspuns: \"Desenează!\"... Ultimul moment de referință în istoria acestei relații mistice dintre cei doi poeți a fost ziua înmormântării lui Nichita. Televiziunea sârbă a transmis atunci, la o oră de maximă audiență, un film-reportaj cu Nichita, făcut de Puslojic la Belgrad, cu numai câteva luni înainte. 3.000.000 de sârbi au urmărit acel film. A fost cea mai vizionată emisiune din istoria televiziunii sârbe.