Călin Sămărghițan

Care Archibald? Ãla a\' lui Eulampia. Na, el! E simpatic, respectuos și amabil și are găselnițe pentru tot felul de dileme și se dezangoasează. Mai cred că, adică sunt aproape sigur, cască. Periodic. Sistematic și susținut. Da, da!

Poate că alături de Oblomov, ori Bartleby, ori..., Arci vrea și el să intre în aia... literatură. Mm! Așa vrea, dar nu știe încă.

Să-i spui? Să nu-i spui? Asta e iară, o dilemă. Și n-are rost să se mai îngreuneze și cu ea.

No, ce mai scrii domnul meu? \"Pas cu pai în nas\"? Te-ai apucat de poker... sau te pregătești de întâiul decembrier, văd. Sau faci acum post-estetica pălăriilor. Aha! Pe băț cu mustață.

Am auzit că în cabanele din Orăștie încă mai tră-esc daci. Nu știu dacă i-ai văzutără, dar văd că i-ai auzit. Ioi!

Poetul știe, uneori ei se-arată. Atât cât ni se cuvine, alături de noi pe cărări, pășesc aproape sfielnic pentru a ne limpezi. \"Semne vii\", \"lămâi amari\", desene de traversat dincolo. \"Acolo unde ard stelele cărările inimii coboară din mine spre mare\". Mări cu delfini.

Bucuros de recitire. Amurgul acela \"circumferențial\" e bogat imaginativ. La fel \"privirea dezosificată\".

\"Explozia nu s-a încheiat încă\" încremenește evenimențial, proustian, textul.

Am avut senzația că \"sfâșie gentil în tangențe\" e subtil consonant cu decojirea piersicii.

Puternic vizual, chiar tactil (datorită repetatei vibrații a ferestrei), în final sinestezic, textul descrie o stranie trăire, polimorfă, care ia noi forme cu fiecare element adăugat, cu fiecare nou unghi de vedere. Autorul își contemplă viziunile cu satisfacția de a reuși descrierea lor, o descriere \"incongruentă\", mereu oscilatorie. Un ampermetru măsurând inflexiunile vocii interioare. Avem aici o primă parte. Probabil că odată cu cele care vor urma, vom putea dibui și intențiile ultime ale autorului. Să vedem.

Poezia debutează alegoric, cu o metaforă de proporții. Autoarea operează din nou în concepte filosofice un text analitic. Nota personală e dată abia de strofa a doua, în care se procedează mult mai abstract.
Finalul e pretențios.

În poeziile autorului Ființa este asumată întotdeauna în integralitatea ei. Rar luciditatea se lasă la el cucerită de sentiment, dar aici o face. Mai întâi însă coboară pe treptele unui conștient colectiv, înspre un om ancestral, un \"poet al originilor\" dacă doriți, cu care se confundă până la a-i simți durerea din \"mijlocul ochilor\". Apoi devine pradă îndelung râvnită, obiect exterior sieși, apoi receptacol al acelei moșteniri colective, pentru care trecutul este mult mai prezent decât însăși prezentul. Ca o cetate inexpugnabilă, încă trăind în gloriosu-i trecut, dar care-și deschide propriile-i porți pentru a-și onora cuceritorul.

Îndrăznesc să spun că e o poezie de dragoste privită din punct de vedere fenomenologic. Orice eroare de receptare este asumată aprioric de către comentator, dar păstrată în cămara cu ustensile de grădinărit din spatele curții.

Într-adevăr impresionant. O lecție despre îmbogățirea de sens a unor simple aserțiuni care, plecând de la o observație simplă, plonjează subtil înspre abisurile tainei.

Prima strofă pregătește terenul imaginativ pentru surpriza izbucnirii metaforei din final. Recunosc că ne-ai păcălit. N-am căutat poezie, și ne-a lovit ca un tren.

Da, domnule Popovici, eu am văzut scaunele noastre din cer. Pe care ne vom odihni. De aceea și spuneam \"odihna \'luminilor privirii\' pe \'tainele firii\'...\" acolo. Expresia descrie una dintre cele mai tainice \"mișcări\" din sânul Treimii. Știu că aveți deschidere spre așa ceva. Pe de altă parte, se poate întinde însă și spre acea ceată supremă a Scaunelor, dinainte de Heruvimi și Serafimi. \"Bătrânul\" își face nodurile lui marinărești.

Sunt impresionat de substanțialitatea fiecărui vers, de felul în care imaginile poetice prind contur prin tușe tot mai puternice. Imagistica primului vers e cinematografică: stropii limpezi ce cad. Apoi zgomote discrete sunt introduse cu cea mai mare finețe: \"dinții de lapte/ ai primului înger\", ori \"umbrar de sunete\", sau \"vorbă risipită în somn\".

Tandemul versurilor din strofa a treia are o alcătuire simfonică, o construcție perfect cadențată, probabil datorită ritmului amfibrahic, deschis și înalt. Ultima silabă a tandemului este însă eliminată și lasă expresia în suspendare, în așteptarea unei explicații: \"eu/ o gâză-ntre două ferestre...\"

La nivel compozițional aș remarca succesiunea privirii: odată ochiul privește-n afară, apoi înspre sine. La început tonul e reflexiv, apoi retoric, sfârșind din nou reflexiv, aceasta conferind o anumită construcție sferică, în perfectă consonanță cu intențiile semantice ale textului. Detectez o nuanță aproape de pioșenie în fața micilor \"minuni\" ale lumii, un soi de bună-cuviință în fața spectacolului ființei, care îl situează pe autor aidoma unei \"gâze între două ferestre\", un autor care se trezește integrat în acest palpit-respirație-cosmică.

O poezie nu bună, ci de-a dreptul impresionantă, profundă și plină de subînțelesuri.

Liniile acestui des-cânt pleacă din mundan, dinspre masa cu scaune goale împrejur, și se întind spre străfundurile ființei auctoriale, unde sălășluiește o altă așteptare, \"rotundă\" de ou. Odihna \"luminilor privirii\" pe \"tainele firii\" intră în contrast cu \"neodihnita cântare\" a trezviei, universul interior fiind amprentat de cel exterior. Dualismele suflet/ trup, viață interioară/ aparențe exterioare, așteptare/ întâmplare sunt exprimate plastic și primesc, prin sublimarea proiecției poetice, conotații universaliste: eu - tu - semne, masă - scaun - piramidă, haos - ordine - nod.

\"Să fie! Să fie! Să fie!\" este un crud și mult-prea-manifest evenimențial exclamație a echilibristicii dintre haos și ordine, o echilibristică spirituală disimulată de faptele mundanului imediat. Adaosul \"stări sufletești\" aproape că n-ar mai trebui amintit pe parcursul textului, căci mișcarea afectelor este mai mult decât evidentă. Și totul, totul disimulat în spatele unui gest simplu pe genunchi, în spatele unui \"semn de licornă\" care îl face pe autor să alunece în străfunduri.

Scuzați de off-topic: nici acum nu-mi pot explica, domnule Popovici, cum de n-am încercat să vă contactez când am poposit câteva zile la Constanța astă vară. Cred că atracția mării, pe care n-o mai văzusem de mult. Și semnul de licornă a altei Dorre.

Din nou o colecție de excepție, îmbogățind un portofoliu deja cunoscut. Mă bucur că am avut onoarea să particip. Mulțumesc.

Eu nu mi-am putut imagina niciodată o \"Mioriță\" autentică îmbrăcată în straie moderne, o defilare \"ambiguă\" a ciobănașului pe o catwalk inundată de lampioane. Cam așa ar arăta.

Imaginarul poetic rămâne cuceritor, aici cu iz deșertic, poate chiar prin aceasta potențând transferuri semantice gâdilitor de subtile. Text laborios, atent la detalii și nu mă pot reține de la a remarca încărcătura spirituală, chiar ascetică, poate indusă și de toposul aparte, trădând un vădit dinamism interior perfect disimulat în aparenta acedie. Bucuros de regăsire.

Întru totul de acord, domnule Sibiceanu. Aceeași pace și bucurie când găsesc în oameni ca dumneavoastră, trăitori ai largelor taine și mărturisitori ai îngustelor \"strungi\" înspre și dinspre noi către cele negrăite.

Absolută afirmare a poeziei de factură ontologică, singura viabilă dealtfel. Autenticul rost(u)indu-se, o diafană prefigurare, un diamant lichid așternut înainte.

\"A fost credința că eu sunt în pește/ și noaptea e El pescuind\" pare desprinsă dintr-o antologie a trăirilor înalte și subțiri a ceea ce omenirea poate că va mărturisi în Ziua judecății. Și dacă nu ea, îngerii probabil.

Toată admirația. Și e poezie de dragoste, atenție, pragul e depășit!

Pustiul poate fi loc de detenție, adesea însă loc de \"șlefuire\" a spiritului. De pas nu înainte, nu în dreapta, nu-n stânga. Nu oaza morgană. Ci pasul în sus al scării lui Iacob.

[Preambul: Expresia (\"dumnezeoaică\") înfricoșează la prima vedere, dar e pur stănesciană și are valențele ei subtile.]

Uneori îndepărtările se dovedesc a fi benefice, tăcerile le găsești grăitoare, frumusețea întotdeauna rămâne plutind pe luciu în concentrice fire de amintiri. M-a-nbucurat acest festival.

\"Scorbura osului inimii\" m-a transferat spre spațiul asiatic unde marile taine, pentru a fi totuși spuse, se șoptesc într-o scorbură. Apoi se astupă cu pământ.

Mă opresc doar la \"Cu sfială iau și din râuri/ calea blânzilor pești\", care iese din călimara unui poet veritabil, semn de ochi de artist.

Prin fața frumuseții treci în șoaptă.

Eu știu (sau nu) că loviturii de la unșpe metri îi zice lovitură de pedeapsă. Nasol e c-au înghesuit în poartă, la pedeapsă la ciuruit, 6 milioane de pensionari cu spondiloză în loc să aleagă un portar bun cu salar gras în contract.