Călin Sămărghițan

Pe măsură ce înaintezi, textul trezește pas cu pas savori nebănuite și răscolește amintiri. Te prinde și, invariabil, cititorul face analogii. Un spațiu sacru al lămâiului am avut și noi, iar dintre amintirile sacre ale copilăriei, o voi dezvălui doar pe una: chiar și acum, de fiecare dată când mănânc atent o portocală și-i rup pe îndelete coaja în mâini, simt în ea gustul Crăciunului. Că mâncam portocale două zile pe an. Și dacă suntem aici: mai era un spațiu sacru, spre care ne îndreptam privirile, tot în preajma Crăciunului, în fiecare dimineață și seară, ca o rugăciune: pe dulapul din bucătărie, unde se coceau bananele. Ele se lăsau așteptate. Și era fain.

Mulțumesc!

Cu scuze pentru intervenție, cunoscându-vă convingerile și încercând să nu vă jignesc, dar aici găsesc că aveți ceva foarte interesant, fără să vă dați seama: ați folosit expresia ”religios ca un deșert”. Fac abstracție de contextualizarea cu ”țara”, nu comentez, chiar înclin să vă dau dreptate în ceea ce ați intenționat, dar ați spus un lucru profund autentic și ați făcut în sine o asociere pozitivă, chiar urmărind de fapt contrariul. Interesant cum și calea negativă poate duce la aceeași descoperire. Știți?, prin structură, prin accepțiunea mistică și prin substanță, cu tot ceea ce decurge de aici, creștinismul este într-adevăr o religie a deșertului. De fapt ca majoritatea religiilor mai elaborate.

Sărbători frumoase în continuare și scuze încă o dată pentru intervenție.

Impostațiile precaritabilității lui Archibald, scribuite tocmai în paginațiile în speță, și de care se face aici amintire cu multă parcimonialitate, rămân totuși sustenabile din perspectiva orizontalic vertebrantă. Și chiar dacă întregul comportament animaliac nu ar fi pe deplin impropriat, pagina de față rămâne, odată cu plecările lui unde nu se spune, și nici de ce, adevărată revelare de adevăr, așa cum și spun cei puțini (foarte puțini), fără să-i auzim. Comportamental, anapodabilitatea deciziilor archibaldice e exonerantă totuși, actantului principal nerevenindu-i nici o răspundere, ci briștii, chiar dacă nu știm precis de ce. Și cum.

Andra, Alex, Liviu, fraților de ieri și de azi, oricum ar veni ele, priviți lucrurile cu bunătate și primiți-le cu înțelegere. Important e să scrieți după sufletul vostru. Mulțumesc pentru trecere și oprire, scuze pentru întârzierea răspunsului. Nașterea Lui Hristos să ne fie de folos!

Probabil că față în față cu marea, Crăciunul e altfel. Cu fața la munte e altfel. Cu fața la Față e, iarăși, altfel. Ioan-Mircea Popovici mă surprinde de fiecare dată cu puterea domniei sale de a face diferența dintre cărbune și diamant. Dacă primul lasă urme mai negre și rele (dar încălzește ca nimeni altul), cel de-al doilea, dacă îi ții poezia în palme și apoi o lași ușor să alunece pe podea, ori peste pereții camerei să o vezi mai bine, îți rămâne pe degete un praf fin care lucește ca nisipul plajelor întinse. Este un poet al spațiilor largi, al viziunii, și chiar dacă vin de la o altă poezie așijderi, aici \"capătul digului\" nu e capăt, ci începutul a altceva. \"Miezul cuvintelor\" nu e un aluat indistinct, ci e sălașul arborelui cosmic, mitic, înfipt în cer.

Un ochi poate să nu vadă cum Crăciunul poate sta alături de piramidă, dar ar trebui să o facă. Poate chiar bine. De ce strălucește tristețea? Păi de ce? Spune, ce vezi, acolo, la capătul digului?

Și iat-o (sau iată-l?) pe Ania alăturându-se altor personaje deja cunoscute pe-aici: Aara, cu voia dumneavoastră, Francesca ori fata din livadă, Archibald ori Igor. Tragice ori, simplu, triste, absconse ori sofisticat înțelepte, panoplia personajelor lirice se îmbogățește (poate de mai de mult și n-am citit, dar asta îmi rămâne să aflu) cu o figură bine conturată dacă ne gândim că putem scrie cu argint pe sidef, cu iarnă peste frig, cu mâini peste gesturi.

Remarc ”gheața îți schimbă ochii” (poate nici nu era nevoie de ”cenușiu”). Sau mirosul de tămâie al gerului.

Iar aceasta doar privind prin folia transparentă de protecție dintre foile albumului. Sepia cu cerneală albastră. Tot de protecție desigur; cel care scrie, știe de ce. Oamenii sunt diferiți, iar urmele pe zăpadă-s nedeslușite. Exact cum trebuie.

Interesant acest relief dematerializat, dar mai ales alunecarea înspre registre sufletești ce se sustrag privirii directe. Am remarcat suprimarea negației (întâmplătoare sau nu) care conferă atmosferei un aer ușor arhaizant.

Rar citești un haiku despre colind. Un fel de autohtonism orientalizat, foarte bine redat aici, printr-un kireji total surprinzător, dar cu atât mai puternic. ”Flori de gheață” cred că poate fi foarte bine privit ca neo-kigo, dacă e să acceptăm și tendința, cum spuneam, autohtonistă.

Smălțuiești efemerul, poetule! Te joci de-a păstratul nepăstrabilului, și-ți merge! Ne execuți cu misterul lipirii de somn și ne amăgești cu descoperirea columbiană a fardării în lacrimi. Bine măcar c-ai scris-o să avem și noi o bucată din ochiul tău!

Exact! Nu poți \"începe oamenii de la capăt\". E ca și cum ai dori să tragi memoria tuturor valurilor înapoi în oceane. Sau să pui punct după fiecare cuvânt cosmic; un punct cât o planetă. Poate că ai dreptate, salvarea rămâne aceasta: că în spatele unei uși închise așteaptă întotdeauna o altă lume.

Sensibil, profund meditativ, abisal. Impresionant fără a cădea în sentimentalism. Propozițiile scurte din două-trei cuvinte marchează un stacatto al trăirii. Simțeam mereu nevoia să-mi arunc privirea pe zidul din față, ca să rumeg textul și să captez vibrația din aer.

După mine cred că această colecție alunecă tot mai mult înspre orient. E sau \"vina\" exercițiului deja extins, sau \"vina\" stampelor, aici ele fiind elementul unificator.

Abia așteptam să văd exemple bune de tanka, să înțeleg ce-i cu versul pivotant, și cred că toate se ridică la înălțime.

Mă înșel, sau sunt singurul care a încercat senryu? Poate și Dan Norea a intenționat așa ceva, dar e mult mai subtil, chiar și kireji având. Mult mi-aș dori păreri cât mai critice cu privire la textul pe care l-am trimis, dealtfel cu mare reticență. N-am mai încercat niciodată și habar n-am dacă se apropie cât de cât de ceea ce s-a vrut. Îi spusesem Biei să îl introducă doar dacă nu strică prea tare seria.

Cu ce corp de literă a scris Dana Ștefan, vă rog?

Prima strofă îmi pare construită pe modelul unui paradox grecesc, datorită acelor \"ceasuri\" desigur. Dacă pe ultimele creații ale autorului le-am perceput mai curând ca pe un soi de esee poetizante, aici în schimb, forma retorică a textului nu mai permite acest punct de vedere. Dialogul, în care unul dintre parteneri este absent (deci nu e monolog, deși ultima strofă ar putea fi văzută și ca un răspuns al celui de-al doilea), păstrează minuțiozitatea unei demonstrații algebrice, de aici poate impresia de artificiu logic și infuzie a rațiunii peste sentiment.

Poezia Rarei plutește la o distanță infimă deasupra realității, ca pe o subțire peliculă de apă, suficient însă pentru a conferi textelor sale inefabilul trăirii de graniță, stare esențială a poeziei transcenzând diarismul. Acest tărâm al balanței dintre două lumi, una reală și una poetico-fantastică, formează spațiul de mișcare al viziunii sale lirice, un tărâm unde se împletesc legile celor două universuri vecine: țara e de vânt, lucrurile esențial de cucerit sunt niște rodii misterioase, colțul gol al camerei vorbește despre o singurătate înaltă, masa de cafenea e acoperită de resturi de rugăciuni. Iar orbirea ochilor e dată de fuga cuvintelor. Acest dualism contrastant al celor două lumi se împletește atât de strâns, amenințând cu identificarea și contaminarea reciprocă iremediabilă. Nu ni se spune care ar fi consecințele unui astfel de accident, doar le putem intui, dar \"soluția\" poetesei este una radicală, frizând ascetismul: \"mai bine te știu străin\". Un efort de voință ce încearcă să țină cele două lumi în proprii lor termeni. Dacă reușește sau nu, aceasta nu putem afla decât urmărind consecvent meandrele trăirilor interioare din alte și alte creații. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, urmăriți-le!

Eu când aud de ceai mi se ascut nările. Și dacă am auzit de \"ceai de fluturi\", mi-am sprijinit deja bastonul de perete, cu ochii după un fotoliu potrivit. Va trebui să-l răsfoim pe acest Lucăcel. Probabil acesta a fost și scopul seratei de aici.

\"Funestul an 1989\" asta e de la tine, nu?

Nu înțeleg de ce în România nu, dar nici nu vreau să deschid o altă discuție la care n-o să reușim să-i dăm de cap. Dar Ștefan-Dorule, dacă ai oareșice legături cu autoriul, poate îi reușești un contact cu Sibiul?

E un soldat împănat, foarte vizuală scena cu cele două paseri de pe umeri, urmată de imponderabilitatea dată de fluturi. În prima strofă există un contrast poate mai anevoie de observat: Paradisul și Ghetsimani, care începe să pregătească aperceptiv cititorul. Apoi un alt contrast, mult mai evident, cel dintre \"grația unor cuvinte\" și muțenie, schimbă brusc palierul expresiei, îl abstractizează și-l înalță. Finalul reiterează poezia din titlu, alegorizează și închide retorico-mistic apelul transcendental al autorului către mult generosul Prieten. Platnicul depărtărilor noastre.

Sensibil, sugestiv și parabolic, autorul transfigurează percepția noastră subiectivă, punând-o în fața unei adevărate oglinzi metafizice, o oglindă a realității ascunse. Apare astfel sugerat, la nivel metatextual, al treilea contrast și cel mai important: că ceea ce vedem e doar aparența și masca realității. Ați văzut cât de subtil se transformă soldatul în prunc?

Foarte generos excursul ce pleacă de la binecunoscuta parabolă, operând cu motive ce alunecă treptat din spațiul religios înspre cel larg speculativ. Dovedește o mare ușurință în a opera cu câmpuri semantice.

Salu(ki)tări! Un semn către cetatea Albei.

Mmm! M-ați făcut să vă citesc vreo 10 texte din urmă. Cred că e bine să păstrați aceeași ”dărnicie” cu degetarul a expresiei, câștigând în concizie.

”Flash poem 12” e o bijuterie. ”Amintirea ceaiului negru” e ca o alergare de ghepard. Bun haiku. ”Răstimpuri vechi”, ”Flash”-ul simplu, iarăși. Proza mă încântă. Horoscoapele sunt delicioase.

Așteptați-vă la o analiză mai atentă din parte-mi și la un contact, mai ales că sunteți atât de aproape.

Nu v-am mai citit de mult și am găsit un text bun. Prima strofă e de o mare sensibilitate, respiră prin toți porii o melancolie anevoie de stăvilit, și e structurată în jurul unei comparații ample, foarte inspirate. Apoi deveniți tot mai cerebrală, finalizând brusc și ușor cinic. La un text atât de scurt, această schimbare de atitudine nu poate să rămâne fără efect.

A, poate renunțați la ”uneori”, mai ales că mai aveți apoi ”atâtea ori”. Dar autorul e suveran, desigur.

Regina Isabella a Castiliei le spunea detractorilor lui Columb cam așa: istoria va vorbi despre voi, doar pentru că a existat el. Cred că vedeți relevanța. Felicitări, dle Salvan pentru viziune, dar și pentru atitudine.