Călin Sămărghițan

Spălat cu rouă în piele nouă, cu ochii mirați și fantomați, ca și când n-ar visa de parcă nu s-ar trezi niciodată.

Clopotul înstelat, sunetul din carne, plânsetul de deasupra sunt salturile înspre planul secund, ale unei sobre lamentații. Altfel, circumscrisă unor amintiri săpate în trup, în carne, în memorie, poezia își croiește un drum, tot mai diafan, desprinzându-se spre ființa de deasupra ființei. În final clopotul revine, cadențând parcă un ritm interior al memoriei. Îi spune \"cântec\", e de fapt o doină răscolitoare.

Da, o ironie generică. Știința asta se dovedește mereu a fi... niciodată exactă. O, calmul empiric ancestral! Însă tocmai cel care cunoaște totul, ocupat cu lucrurile cu adevărat esențiale, n-are vreme de noi. Cât e lumea noastră de rotundă sau de plată? Cine în jurul cui se învârte? Naaa! Importantă e vânătoarea de lei!

Bucuros, d-ra Iulia, dacă cei doi \"frați\" cosmici mai au ceva de spus astăzi.

Oh, nu, nu e vorba de ”tematica militară”, chiar încerc să mă țin departe de așa ceva, era doar o curiozitate.

Acum îmi pare rău că am șters un pasaj din comentariul anterior care făcea referire la destinul pictorului. Mi s-a părut o impietate, dar e evident că influențe vin și dinspre acolo.

Domnul Tudor, aveți dreptate, a fost o ușoară exagerare să diminuez valoarea textului în sine în fața receptorului, dar am făcut-o numai pentru a lansa cealaltă aserțiune (salvarea autorului prin text) pe care aici am scris-o prima oară, văzând-o cum își întinde anumite interpretări inclusiv asupra textelor sacre, problematică pe care însă, îmi dau seama, nu este cazul a fi discutată aici.

Nu mi-e comun Ginsberg și nu mă pot pronunța nicicum la această referire.

Discontinuitatea limbajului am încercat întotdeauna să o evit, iar dezlegarea o vedeam tocmai în final, chiar dacă el însuși e suspendat, însă m-aș simți foarte jenat să mă apuc de exegeza propriului text.

În plus, și cu aceasta închei, n-am văzut niciodată de ce această nevoie imperioasă de încadrări în curente și generaționisme. Îmi dau seama că poate e o unealtă indispensabilă pentru critica literară, toți apelează la ea și nu vreau să-i contrazic, gândirea umană modernă însăși are nevoie de etichete și probabil eu sunt cel care greșesc rupându-le din când în când. Sper totuși să nu greșesc prea mult mulțumindu-mă cu faptul că acest text ”nu poate fi încadrat în niciun fel”, deja simțind ca pe o povară postarea următoarelor hieroglifuri, dar poate așa și trebuie să fie.

Bine, și eu sunt de acord să încheiem, deschiderea (sau închiderea) rămâne în continuare aceeași; nivelurile de receptare n-avem cum să le discutăm aici. Scuze pentru timpul răpit și mulțumesc pentru intervenții.

Am observat că de câte ori e vorba de un text mai ermetic, ori cu accente mai fantastice, se apelează, din perspectiva unui receptor chiar mai puțin critic, la suprarealism. Ca să nu intru în detalii, spun doar că mi se pare o soluție mult prea facilă. Suprarealismul nu e tractor universal pentru ceea ce ne scapă receptării.

Aici n-am apelat la podoabe de antasur, pe Parkinson (Richard, expert în poezia egipteană) l-am citit doar în engleză și cam așa sună, e limpede cred că n-am pretenții de abordare a concepției sumerienilor că se dă naștere lucrurilor doar pronunțându-le, dar încă văd totuși textul apropiat de \"Gitanjali\" a lui Tagore (clar, mult mai târziu, și da, exact perioada amintită de tine), însă nu în traducerea modernizată, ci a unui teolog, George Remete, care o readuce înspre spiritul psalmilor. Probabil e un defect profesional să nu mi se pară \"fumat\" așa ceva, dar accept și asta. E o idee să-l scriu în versete, dar atunci trebuie să-l fac mai puțin fantastic. La asta nu m-am gândit. Cum îi spuneam dlui Tudor mai sus: nu textul trebuie să se salveze, ci eu să mă salvez prin el. Mai contează altceva?

Anni, ce bucurie, da, și eu mă împac chiar foarte bine cu finalul. Exact așa îl văd și eu, lejer, ca la o cafea cu biscuiți. Mmm! Despre moto, nici eu nu pun motouri, dar aici îl vedeam parte integrantă. Poate lipsi, perfect de acord.

Mihai, știu că la tine \"parte\" nu înseamnă parte, în regulă. Nu-mi pot da seama cum vezi tu finalul poeziei, dar eu îl percep ca pe dezlegarea dorită. Acolo, cu versul nou, e o soluție soluționantă. Plici! (Asta a fost palma mea peste frunte.)

Iulia Matei, mi-au mai spus și alții de naumismul meu (ceea ce nu poate fi decât onorant), și aș putea fi de acord, dar numai într-o anumită măsură, adică în privința unor conexiuni ciudate și a unor suspendări de sens (alea care nu-i plac lui Mihai Curtean, no offence). Dar nu merit nicicum această asemănare, așa că mai degrabă o declin. Dar de trecut puteți să mai treceți.

Tudor Sascut, nu cred că textul trebuie \"să se salveze\", ci mai degrabă autorul se salvează sau nu prin textul respectiv. Nu credeți? Adică procesul l-aș vedea invers.

Mihai, desigur, aș vrea eu să am mentalitatea aceea de început de conștiință a ceea ce suntem/putem fi, când dacă vopseai un cuvânt pe-un papirus, ori îl săpai în piatră, universul începea să se rotească în jurul lui. Nu. Aia nu mai poate fi atins, clar. De aceea nici rezultatul nu poate fi decât un hibrid, am sperat să nu fie însă foarte hidos. Am înțeles cu dantelăria și sunt de acord, și mi-ai mai dat o temă interesantă de reflecție la care poate revin. Hai, dadaismul n-avea nicio noimă, spune-mi măcar că aici are ceva!

Eu mă întrebam doar ce m-a apucat să-l postez în iunie.

A, tu vezi același individ. Atunci partea asta de \"mare vină\" primește un accent mult mai personalizat, și da, dă o tensiune mult mai gravă. Înțeleg acum, eu îl credeam mai generalizat, de aceea vorbeam de poporul japonez ca întreg. Dar nu ar fi fost prea bătrân pentru așa probleme existențiale? Sau tocmai de aceea?

Hehe! La ”onirică” rămăsesem fără replică, că orice spuneam aș fi spus-o tâmp, da\' aici vin cu un pahar gol și ți-l întind pe după actriță, așa, îndoit, și mă gândesc că poate înainte să stingi televizorul fac și eu pasul dincolo.

Asta e între sobrietatea ”oniricăi” și ebrietatea Bicuțului, își descoperă discret, acolo la mijloc, filonul tematic nealterat, dar totodată vădește aceeași nonșalanță în a acoperi, valid, orice stil.

Uite, legătura e limpede între cele două momente istorice și este de apreciat limita filosofico-mistică spre care îndrepți poezia, mi se păruse mie bine că declami (narativ-confesiv cum spui, de acord) un soi de ”pedeapsă divină” asupra japonezilor dar, la tine, chiar nu înțeleg de ce. Nici măcar de Pearl Harbour n-au fost ei vinovații. Dar nu vreau să intru în aceste dispute de culise, ci adaug doar atât: Personal am fost foarte impresionat când, acum după cutremure, pompierii care se pregăteau să intre în câmpul de radiații au fost întâmpinați de către Împăratul Japoniei cu cuvintele: ”Astăzi este o zi bună pentru murit”. Asta abia, aș spune, poate fi întradevăr superb speculat. Era deviza piloților kamikaze. (Iarăși, nu știu dacă vezi logica interioară.)

Apoi, privind la tăcerea demnă, departe de văicăreala tipic americană, cu care japonezii au trecut prin cataclism, cred că ar fi putut poziționa ideatic altfel poezia.

Tot la al doilea sau la al treilea adjectiv cred că s-ar putea renunța, mai ales acolo unde-s trei unul după altul, și poate o dez-telurizare (dacă sunt bine înțeles) a verbelor ar prinde tare bine. Totuși ”soldați vegetali înghețați” nu poate renunța la nimic, și cred că nici ”dansatori fragili dezbrăcați/ înalții fagi”, unde fiecare determinativ aduce altceva.

Peste toate, e interesantă această compoziție istorico-literaro-picturală, tonalitatea gravă fiind numitorul comun, compoziție care prelungește subtil o stare incertă a soldatului din tranșee înspre una a pictorului din fața șevaletului gol, ori prelungește culoarea arborilor peste culoarea fețelor soldaților. Iar când se vorbește de trunchi lovit de schije, nu știi dacă este al arborelui ori al soldatului. Dar mai ales, și asta aș aprecia în primul rând (da-i fain să-ncepi invers), tocmai un amestec heterogen de timpuri ale acțiunii (vezi și nebulosul ”refilmează ce se va întâmpla”) suspendă mesajul într-un atemporal care conferă întregul farmec al textului.

O să citesc poezia la cenaclul studenților mei militari. Să văd ce zic și ei. De acord?

Exact, problema receptării noastre inverse vine de mai departe și are o istorie cel puțin interesantă. Alternanța dintre platitudine și sens e voită (deși ”stafiile străzii” e subțire, de ”rang unu”, cum ziceam eu atunci), nu insist asupra ei, ca să ajung la virgulă. Mă gândisem îndelung la asta și în toate variantele apare cu virgulă, ca să despartă două noțiuni imagistice: orașul e în pantă, și nu ”alunecă în pantă” (care e înfiorător de plat), ci alunecă precum o șosetă. Știu că nu e foarte clar și aici apelez la ceea ce eu numeam ”receptare afectivă”, nici ”logică”, nici ”intuitivă”. Poate că nu e foarte corect gramatical, dar vreau neapărat să fac distincția de care spuneam. De ce ”indecent”? E o fericită găselniță pentru a evita cacofonia, și care la momentul respectiv mi s-a părut exact forțarea semantică de care aveam nevoie.

Motoul e un apendice care a rămas de la varianta originală a poeziei, când totul era la feminin, mult mai târziu doar am transformat-o în dialog, pe de altă parte, face amintirea unei stări care se regăsește în termeni asemănători în alte câteva texte personale. Adică nu e o poezie izolată, ci o părticică a altui univers.

Dacă ai văzut 5 părți, nu știu. E doar una, poate e o stea cu 5 colțuri.

Cheers!

Hehe, am încercat să vâr în pungă câtă calofilie încape, că-mi deschide seria ”hieroglifurilor”, și apoi ce mi-era hieroglifa decât o ”dantelărie brodată”, nu? Cel puțin la nivel semantic. Sper că zici de anii 4020-30-40 î.d.H. Nu sunt de acord însă cu ”dadaismul”, dar la acest capitol al receptării ”logice”, încă nu mi-am dat seama cum vezi tu lucrurile.

Bine, lanțul tău de adevăruri subiective lasă în urmă un sentiment al angoasei și asta cred că le leagă mai mult decât orice altceva. Ca un soi de spaimă a privirii de după.

Dar: Nu știu dacă un japonez ar privi exact așa sau altfel, însă ultima strofă, pentru mine limpede cosmogonică, reușește (împreună cu cea centrală) să confere acel mistic \"sabi\" extrem oriental, care lasă lucrurile să fie și care universalizează cele două momente particulare (existențialisto-poetic, hai să dau cu barda) surprinse de tine. Vreau să spun că starea e cu totul altfel în prezența celor două strofe amintite, decât dacă ar lipsi.

Sau poate că am toată această perspectivă pentru că m-am răsturnat de pe scaun când mă chinuiam să pun prosoapele pe raftul de deasupra și-am căzut cam rău pe noadă.

Și a, \"axis mundi\" nu mi-a plăcut. Puteai să ajungi acolo altfel, deși rămâne foarte interesant cum revii la apa aceea care urcă prin rădăcini. Whatever.

Desigur. Așa se și vrea, sunt două părți distincte, întrucât sunt două voci. Un soi de perspective paralele.
Cu plăcerea găzduirii intervenției.

Foarte interesant, binevenit și plin de sens. Înainte de a pleca dintre noi, părintele Stăniloae întrebat fiind că dacă ar fi tânăr ce ar mai fi studiat, a spus că fizică atomică, știind cu siguranță că înspre astfel de domenii merg meandrele teologiei actuale. Acest articol e o dovadă în plus pentru actualitatea poziției teologice în mijlocul realității(?) în care trăim, iar autorul lui, unul dintre largii ei vizionari.

Rețin expresia care merită aprofundată: \"saltul calitativ întemeiat în taina posibilului\".

Excepțional și major eveniment, pentru care Artgothica sibiană vă invidiază din plin. Aș fi participat cu siguranță, foarte la îndemână de ajuns, dar din păcate exact atunci voi fi la un festival de poezie la Madrid. Vouă, cailor verzi, vă dau un ghiont, dar transmiteți, vă rog, salutul meu respectuos sensibilului universitar, dl Virgil Borcan, precum și maestrului Mihai Bica. Uf, ce pierd!

Parcă-mi amintesc că ăștia au un fel de știință, la care-i spune deformarea materialelor.

Archi a făcut bine că ți-a sugerat asta. Prea țineai televizoru întors, ori te roteai în jurul lui, cam așa cum fac alienii când prind o emisie de pe Terra. Normal că nu e rotund, e sferic! Adică numai aduce a sferă, că are modele. Și dacă te uiți din unghiul potrivit, are niște cute. Și de deformat ce este... Un fel de colțuri rotunjite. Știi ce?, poate că e cub!

Și-atunci, da, ai dreptate.

De la ultimul meci a trecut cam multișor. Le prefer și eu pe alea nule.

Bine, recunosc: poate fi și pește.