Oaza fagilor se-aprinde-n soarele din noiembrie

cam multe adjective. a te baza atât de mult pe ele cred că e un mod facil și învechit de a crea o stare poetică. părerea mea.
apoi, sunt acele pasaje ermetice care apelează tot la un fond de sensibilitate din alte vremuri. sincer, nu înțeleg acele pasaje. și în final, tot ermetism e, un ermetism pe care nu reușesc să-l înțeleg nici măcar intuitiv.
nu reușesc nici să prind un mesaj de ansamblu al poemului întreg, deși l-am citit cu mult interes, vrând să văd unde se îndreaptă tema istorică...

Tot la al doilea sau la al treilea adjectiv cred că s-ar putea renunța, mai ales acolo unde-s trei unul după altul, și poate o dez-telurizare (dacă sunt bine înțeles) a verbelor ar prinde tare bine. Totuși ”soldați vegetali înghețați” nu poate renunța la nimic, și cred că nici ”dansatori fragili dezbrăcați/ înalții fagi”, unde fiecare determinativ aduce altceva.

Peste toate, e interesantă această compoziție istorico-literaro-picturală, tonalitatea gravă fiind numitorul comun, compoziție care prelungește subtil o stare incertă a soldatului din tranșee înspre una a pictorului din fața șevaletului gol, ori prelungește culoarea arborilor peste culoarea fețelor soldaților. Iar când se vorbește de trunchi lovit de schije, nu știi dacă este al arborelui ori al soldatului. Dar mai ales, și asta aș aprecia în primul rând (da-i fain să-ncepi invers), tocmai un amestec heterogen de timpuri ale acțiunii (vezi și nebulosul ”refilmează ce se va întâmpla”) suspendă mesajul într-un atemporal care conferă întregul farmec al textului.

O să citesc poezia la cenaclul studenților mei militari. Să văd ce zic și ei. De acord?

da, are un farmec, e pictural, elementele se amestecă acolo ca niște culori, făcând apel la afecte. însă, îl consider mult prea descriptiv - o prea mare concesie către forma estetizantă, în detrimentu ideii de fond.
sincer, pe tema asta istorică, așteptam altceva decât eroism intrat în eternitate, prin \"primăvara eternă\" și \"gamela cu-ambrozie\".
poate erau doar așteptările mele...

Am scris trei poeme la rând duminică după-amiaza. Două sunt din această serie a arborilor lui Andreescu, a cărui destin de profesor și de pictor pasionat, l-a făcut să semene cu un deminor, cu un căutător de mine, de filoane ale inspirației, fiindcă a decedat ducându-și șevaletul mult prea devreme - din prea mult entuziasm, aș zice - la numai 32 de ani.
Poate că este un pic prea declamativ, prea retoric. Caut să atenuez stilizarea, nici nu observasem aglomerația de adjective, însă nu văd unde ar apărea prea multe. Așa că las textul așa, mai ales că e acceptabil și așa.
Toate sugestiile dumneavoastră m-ajută pentru următoarele tablouri. Consider că de-telurizarea e indicată. Mă mai gândesc, în primul rând e un motiv în plus de condensare a viziunii despre alți arbori din pictura maestrului.

Mulțumesc pentru luarea în discuție a poemului în cenaclul cu tematică militară.

nimic declamativ ori retoric aici. e descriptiv și întrucâtva narativ. aștept și viitoare poeme din serie... ;)

Oh, nu, nu e vorba de ”tematica militară”, chiar încerc să mă țin departe de așa ceva, era doar o curiozitate.

Acum îmi pare rău că am șters un pasaj din comentariul anterior care făcea referire la destinul pictorului. Mi s-a părut o impietate, dar e evident că influențe vin și dinspre acolo.

Scuze. Pentru că am înțeles greșit. Da, puteți lectura acest poem la cenaclul studenților militari. Mă încântă ideea. Dacă-i în București, aș putea veni și eu.