Călimărea Andrei Adrian

- Dă-mi mingea! strigă Ghiți la fata ce o zări dincolo de gardul de la marginea terenului. Fata se făcu că nu aude. - Fă, nu auzi să îmi dai mingea o dată?! spuse Ghiți înfierbântat de propriul

Visele pot fi alte vieți trăite în deplină sinceritate cu noi înșine și cu cei din jur. Noi visăm poate și pentru că avem în noi acel combustibil subtil care ne dorește veșnic vii. Visul apare ca

Nu am avut niciodată siguranța cine sunt uitându-mă la umbra mea: când era alungită în zilele târzii de toamnă când pitită sub trupul meu în canicula verii, când liniară peste întinderea

I. Mă întrebam deunăzi: care este cel mai mare sentiment sau acțiune a noastră plăcută și de îngeri? Să fie Iubirea? mi-am spus repede în sinea mea Și da și nu mi-a venit răspunsul

Desigur, sub gene se ascunde un zeu căzut în firesc are brațul plin cu brățări scumpe lucrate de oameni ținuți sclavi și lipsiți de un zâmbet pe buze, nu ne vorbește în cuvinte ci doar în semne

Noaptea își trage copilul cu plete negre prin copaci, sub streșini și mai ales în adâncul pământului, acolo cred că își are culcușul ascuns, nevăzut de nimeni, peste ea se trage în aerul uscat și

Ca și cum arborii ne-ar prevesti viitorul în fiecare primăvară prin flori când deschise în căldură, când înghețate în ger, ca și cum norii ne-ar ascunde adevăruri grele uneori pentru că noi nu

Cel puțin a rămas nisipul din coralii și scoicile de odinioară Cel puțin fotografia mi-i readuce la viață pe cei pierduți și dragi Cel puțin zâmbetul tău cândva culcat pe umărul meu mai

Nu aș vrea să-ți stau în drum, doar să te umplu de tăcere precum un parc încărcat de flori în jurul unei bănci din lemn curat, ca multul aer apăsând sub umerii unei păsări. Și aerul are

I. Cândva zburam deasupra ultimelor frunze ale arborilor seculari, abia atingeam nervura lor cu talpa, abia le deranjam în drumul meu invers, spre înalt când, deodată, am realizat că eu nu mai

De când mi-ai născut aripi văd pământul ca un munte fără sfârșit ca un orfan fără tată, cu plete de sălcii și lacrimi șiroaie care curg printre riduri de păduri și creste. Nu mi-am dorit să

Îmi aduc aminte, ce tristă rostire, ce plină de imagini, sentimente, un univers închis într-un ou. Uneori îl lovesc cu unghia, răsună ca un tunet sau ca un susur de izvor, delicat,

Unui sculptor îi este necesar doar blocul de piatră și el vede un nou David în el. Unui morar îi trebuie un câmp întins în fața ochilor și el deja vede făina de grâu ieșită la moara lui. Unui

Am viață de când îmi aduc aminte de mine doar nopțile sunt furat de vise, din ea, iubesc prima rază de soare a răsăritului ard de pasiune uneori ca soarele de vară în miezul zilei mă scufund