Bumbac Elena Laura

Azi mă trezesc beată de palma ta ca o rugă despre nașterea lumii. Într-o batistă brodată cu fluturi țin viața și cel mai imens dor de păsări. Ne îmbrățișăm ca să ne amestecăm adânc

Te-ai cuibărit în tine ca o țară străină desculță peste care plouă inconștient. Îndoiala ți-a învățat pe de rost celulele trupului, măsura tălpii. Copacii ard ca jarul, hazardul îți leagă

Pe chipul sculptat cu codițele-n ani bucuria traversează porii cuminte pictează ca pe vremuri în praf de stele caruselul verde. Plastilina preatârzie mai modelează încă castele veșnice. Te

Când moare o iubire cerul se-nvârte în neastâmpăr, ochii stelelor strigă, sufletul pătează timpul cu degetele muiate-n zadar. Visele străzilor înalte adăpostesc întuneric. Drumul e

Noi suntem de vină pentru plânsul nescris al ierbii ne-am rotit trupurile vii, mirosind albastru preț de un vis. Am scris istorie vieții, simfonii neterminate pentru spălat trotuarele de

Câtă frumusețe, îmi pot întinde coatele pe stele pe visele albastre și trenurile din zori. Ce plăcut era gustul de după ploaie al iubirii orașul era nisipul fierbinte din palmă, mugurii pocneau

Uneori îți vine să iei fericirea-n brațe să-i înflorești pomii la orice apus. O vezi alergând nespus răsăritul lunii prin toate recreațiile vieții. Cuvintele ei au viață scurtă și aripi

Când te-apucă dorul te strângi rotund într-un vis și plângi cu ochii ploii din tine născuți. La o lumânare aprinsă aștepți întoarcerea verii de la culesul de fragi, tânguirea trupurilor

Și dacă vreau pot să iau prima aripă spre fericire cu trupul plâns alergând și buzunarele vieții deschise până-n fluturi. Primăveri îmi vor cerși sub piele rugi sfinte. Voi trăi în primul cer

Creștem prelung în verile care ne-au născut fericiți cu soarele-n tălpi ca o mărturisire așteptată îndelung în biserici. Stăm pe vârfuri în aceeași iubire și mâinile ne-au adormit împreună

Plouă cât să-mi rostesc sufletul mai aproape de stele Desculță, cu genunchii scurși scriu frunze pentru fiecare ținere de mână a fericirii... Am iubit toamna de la primul stol, am lăsat-o

În noapte se-aude mergând o muzică viscerală ovală un fel de viață dansată în fărădelegile lumii. Avioane se desenează în sticla ochilor tăi și apoi pier. De ieri și până astăzi ți-au crescut

Bunico, au crescut frunzele-n mine poemul e lung cât durerea, fereastra deschisă și aburul pâinii mi-au îngenunchiat cuvintele. În anotimpuri am fost doar cu pretextul de-a mă întoarce din

Istoria pictează pielea cuvintelor se dezbracă de galopul cailor cu pământ urlând sub copite, trece cu înserarea legată de gât. Întâmplările agățate-n copaci se lipesc transpirate de iriși

Nașterea mi-a fost scrisă fără nume în stol sălbatic de sânge. Cu dimineți cuminți am trasat copacii fiecărui anotimp din palma mea. Am încercat să cresc disciplinat păsări pe umăr, să-ndur

Avionul coboară devreme ca viața-n septembrie. Copilul de ieri privește țara în formă de suflet. Dinspre îngeri se deschid ferestre pentru adus clipele înapoi. Unele dor atât cât să

Călărețul cu ochii de ploi și-a dresat armăsarul la celălalt capăt al lumii. Vreme de un Dumnezeu a asistat la coacerea strugurilor și nașterea lunii. Fiecare pas desculț i-a hrănit

Un hohot de râs preșcolar pufnește din traista de-ACASÃ livada ultimei toamne umblă desculță prin suflet. Nici dimineața de cretă albastră nici obrajii poveștilor n-au obosit ochiul

Toamna ți se strecoară-n trup, îți ucide glezna veselă și caișii din vis, te obligă să faci dragoste în locuri nepermise cu ultimul foșnet de-aripă. Și râde nespus cu toți plopii crescuți pe