Bratu Ana Larisa

Din ochiii primăverii răsunau cireşi Prin anotimpuri pline de-ntuneric, Prin veghea noptii, albatroşi întorşi Roiau în albe dâre de himeric. Din ochiii limpezi, fantomatic alb Ardea sub vremi

Vino dincolo de mine Răbufnirile discrete Dorm adânc, sub riduri fine, Fantezii cu siluete. Şi dansează ca din muzici, Note evadînd în fire, Şi întruchipând fiinţe, Trec în forma lor

O să vina toamna cu lungi insomnii, Cu nori aruncați peste-acoperișuri, O toamna rugină, în care devii, În văile albe de sub zmeurișuri. O să vina toamna, cu parcuri ecou, Sandale în

Casa mea, înfiptă bine, În pământul strâns, Un adăpost peste destine, Sub care toate ploile au curs. Casa mea, cu rădăcini Și trunchi de humă, Casa mea, surdă de străini, Sub străji de

Disperarea orbă-a pietrelor de ploaie, Fremătând sub norii tineri și grăbiți, Zarva răbufnită de sub mușuroaie, Ale unor arbori ce-au căzut trăzniți. Se aud ca boabe, strugurii de

Am buburuze și lalele În vârful firelor de păr, Și ochiii boului îmi înfloresc, Rotunzi, sub ochii mei de măr. Pe lângă tâmple, Furnicile se plimbă, Urechea o străbat și dau s-o umple,

Ploaie în București pe fereastra dinspre curtea interioară de la Universitate porumbeii stau înghesuiți pe grinda melancoliei. Și memoria E o streașină mucegăită a sentimentelor Þinute la

Cum numai întrebarea, mai stăruie-n oglindă Reverberând silaba, de care să se prindă În glaciarul alb ,de dimineți de soare Când numai întrebarea ,răspunde la-ntrebare. Cum numai timpul rece,

Unde să te întâlnești cu Dumnezeu Altundeva decât Printre dărâmături și dezastre.

Unde să te întâlnești cu Dumnezeu Altundeva decât Printre dărâmături și dezastre Acolo îi plce să stea. Bucuriile nu îl determină Sa se scoată din sine Ca o mănușă întoarsă pe dos De aici

Două frunze se aleargă În ninsoare, Uitate din toamnă În pântecul zăpezii. Una dintre ele Nu vrea să fie prinsă, Și aleargă cu înfrigurare, Ninsă.

În barcă era un pescar rătăcit În lumina inconștientului său. Luna oglindea apa gândului meu Care se scurgea în mine, Prin oase și prin vine, Prin acoperișuri și ruine. Pescarul cobora

Deseneză-mă copilă! Cu mâna ta nefirească de crenguțe de tei, Cu lumina mea oglindită În strălucirea ochilor tăi. Desenează-mă copilă! Cu găurile sufletului meu Cu apa asta cât un

O imagine de sine Cine ești tu? De unde vii? Nu pot să te chem Nu pot să te ademenesc Nu mă pot încrede în tine Nici pentru rău Cu atât mai puțin pentru bine.. Vii când vrei Mă faci un

Am nevoie de mirajul olarului. Am nevoie să sap într-un lemn. Am nevoie de interiorul farului, Din care-n nopți luminile se cern. Vreau sa incendiez toată pășunea, Și să simt pământul care mă

In elesteeele somnoroase De matasuri verzi, canta greieri Refrene tacute ale gandurilor Care imi alearga prin creieri Vara inca se scurge pe campii Din raze de soare Dar va fi trecuta cand

Dezastrele sapă în noi Cu lopeți de îngeri desculți Și ne duc într-un lacom convoi Dintre cei puțini între cei mulți Dezastrele ne destructurează Și ne desfac, și ne refac în loc Ne decojesc

Când învăț greșesc puțin cu moderație și când am învățat greșesc mai mult ca o compensație Ca un copil care abia masoară distanța dintre bine și rau dintre sine și lume și ar vrea să-l

Te caut pe-ntuneric și te cer Te-ntrezăresc ca pe fantome surde Și teama negăsirii se ascute Când luna albă se străpunge-n ger. Cu lumânări de suflete aprinse Te bănui și suflarea ți-o

Oamenii ne mor din îndurare Din resortul revenirii-n noi Din celule și din îngâmfare Și din carne in noroi. Oamenii ne mor din nepăsare Din credința că suntem aici Din lumină și din

Știu frica din nevoile ancestrale Seduse de conștiință pentru sublimare Și acoperite, supuse, în esență bazale Pe cât de temute, pe atât de banale. Știu lupta, o exersez cu sârguință Crezând