Bratu Ana Larisa

Îngerii își limpezesc mâinile În pântece calde de femeie Și plămădesc acolo rădăcinile Unei cunoașteri fără cheie. Se șterg cu norii pe care-i culeg Din furtunile durerilor femeiești Și

Umbrele tale, pe unde niciodată nu mai treci, urmele pașilor tăi, încă ude, încă reci. Respirația ta, pe unde niciodată nu mai vii, lucrurile trecute, pe care deodată, nu le mai știi Mâna

La mare, pielea ta miroase-a soare A răsărit, a pescăruși în larg- Și a răspunsuri, și a întrebare A valuri ce de mal se sparg. La mare, pielea ta miroase+a soare Și a nisip de raze plin Și a

Zmei albi zboară peste văi Coboară pe treptele nebănuitelor căi. Uneori ne mai pierdem și noi printre nori, Îmbătați de atâtea culori. Un război nevăzut, luminând agresiv, Orice urmă de apus,

Disperarea orbă-a pietrelor de ploaie, Fremătând sub norii tineri și grăbiți, Zarva răbufnită de sub mușuroaie, Ale unor arbori ce-au căzut trăzniți. Se aud ca boabe, strugurii de

Candela aceasta părea că s-a stins,, Uitasem că eu am stins-o-ntr-o seară, Când venit pe patul meu, întins, Ai stat cu mine s-o lăsăm să piară. Eu, desigur, uitasem cumva, În bucuria pierderii

In elesteeele somnoroase De matasuri verzi, canta greieri Refrene tacute ale gandurilor Care imi alearga prin creieri Vara inca se scurge pe campii Din raze de soare Dar va fi trecuta cand

Tu ești cel mai frumos vers din poeziile, Pe care nu le-am scris, dar le-am visat În nopțile în care m-am înspăimântat Aiurea, din toate neroziile. Tu esti cea mai frumoasă culoare Cu care

Oamenii ne mor din îndurare Din resortul revenirii-n noi Din celule și din îngâmfare Și din carne in noroi. Oamenii ne mor din nepăsare Din credința că suntem aici Din lumină și din

Degeaba iubesti, imi spune cineva din mine, Degeaba iubesti daca nu ierti Si daca tot ceea ce ai in tine Nu e un mod sa dai, ci sa te certi Degeaba iubesti, imi striga in lacrimi Daca nu dai

Am buburuze și lalele În vârful firelor de păr, Și ochiii boului îmi înfloresc, Rotunzi, sub ochii mei de măr. Pe lângă tâmple, Furnicile se plimbă, Urechea o străbat și dau s-o umple,

Din ochiii primăverii răsunau cireşi Prin anotimpuri pline de-ntuneric, Prin veghea noptii, albatroşi întorşi Roiau în albe dâre de himeric. Din ochiii limpezi, fantomatic alb Ardea sub vremi

Casa mea, înfiptă bine, În pământul strâns, Un adăpost peste destine, Sub care toate ploile au curs. Casa mea, cu rădăcini Și trunchi de humă, Casa mea, surdă de străini, Sub străji de

Ploaie în București pe fereastra dinspre curtea interioară de la Universitate porumbeii stau înghesuiți pe grinda melancoliei. Și memoria E o streașină mucegăită a sentimentelor Þinute la

În barcă era un pescar rătăcit În lumina inconștientului său. Luna oglindea apa gândului meu Care se scurgea în mine, Prin oase și prin vine, Prin acoperișuri și ruine. Pescarul cobora

Când învăț greșesc puțin cu moderație și când am învățat greșesc mai mult ca o compensație Ca un copil care abia masoară distanța dintre bine și rau dintre sine și lume și ar vrea să-l

O să vina toamna cu lungi insomnii, Cu nori aruncați peste-acoperișuri, O toamna rugină, în care devii, În văile albe de sub zmeurișuri. O să vina toamna, cu parcuri ecou, Sandale în

O imagine de sine Cine ești tu? De unde vii? Nu pot să te chem Nu pot să te ademenesc Nu mă pot încrede în tine Nici pentru rău Cu atât mai puțin pentru bine.. Vii când vrei Mă faci un

Două frunze se aleargă În ninsoare, Uitate din toamnă În pântecul zăpezii. Una dintre ele Nu vrea să fie prinsă, Și aleargă cu înfrigurare, Ninsă.

Unde să te întâlnești cu Dumnezeu Altundeva decât Printre dărâmături și dezastre Acolo îi plce să stea. Bucuriile nu îl determină Sa se scoată din sine Ca o mănușă întoarsă pe dos De aici