Bogdan Olteanu

Sloi de gheață, de zarvă măruntă, și ochi albi de ceață cu înserare lăsată prin lacrimi ce cată o taină s-ascundă - o taină de patimi. Din lună căzută, lumina îndeamnă la vis, la vis

Am început să trec dincolo... Ideile se-nvălmășesc în mintea-mi precum bucăți de gheață Zdrobite, strivite, topite, lovite; Iar trupul se agață încă de viață. O depresie ca asta n-am mai

Joc de negre flăcări îmi răpune somnul; Efemer și veșnic, eu mă rog la Domnul. Simt robia clipei apăsându-mi viața, Și-mi răsari în cale, soare-n dimineața Iubirii nespuse, nescrise,

Ci când iubirea-i prea flămândă ori prea-nsetată de idei, Þi-alung-amarnica teamă de răni preschimbate în zei. Nu va putea adorata ființă de lacrimi să-și șteargă trecutul, Dar eu voi găsi de

Te-am văzut plângând: Poate din cauza mea sau poate pentru mine. Nu vreau să cred ceea ce știu deja. Mă doare că ești departe, Dar de-ai fi fost aproape, m-ar fi durut mai puțin? Te-aș fi rugat

În viața mea ne’nchipuit de rece și de fadă Ai apărut cu razele-ți de soare Și-ai luminat-o cu-a ta ființă caldă. Se vede și aci pedeapsa sfântă, Vădit împotrivită celui care A zguduit din

Toamn-amară, din zori și până-n seară, Pierdută este lumea ce-așteaptă să apară Mântuitorul ei și din genuni s-o scoată; S-alunge bezna ce stă pe ea să cadă. Să-i scrie Domnul altă soartă, Mai

Și din ceruri pogorât Îngerul cel abătut Se îndepărtă de soare Și se prăvăli în mare. Apele când clocotiră Tot spre mal se prăvăliră; Dară îngerul de spumă Nu se mai \'nălță din humă.

De s-ar face slova sloi să-nghețăm iar amândoi tu în mine, eu în noi... S-ar mai frânge suflete? S-ar mai sparge tunete peste albe creștete? Și de-am mai putea zări soarele în zori de

Of, hai... Hai înapoi, simțire... Hai înapoi și lasă-mă să te adulmec cum numai eu știu... Ce rău poate să-ți facă dacă te mai lași curtată o dată? Hai, simțire, știu că ești cochetă; Știu că

Închid ochii și mă gândesc la tine; măcar așa să fim împreună... Mă întristează că nu mi-ai dat nici o șansă. Umbra îndoielii a încercat să mi se strecoare în suflet, dar nu a găsit acolo decât

În spirit fost-am lui fârtați Când pe-astă lume ne-a pornit Preabunul, ce-a voit ca frați Să ne-nțelegem, negreșit. Dar noi n-am înfruntat urgia Ce a stârnit-o-n oarba-i ură, Nici n-am ales

Aștept ca viața să se scurgă-ncet din mine. Scânteia nu rezistă-n ploaie sau în vânt. Mă-ntorc pe veci cu gândul de la bine, Deși mereu pe tine te voi purta în gând! Aștept clipa ferice când

Peste veacuri înserarea a căzut. Larmă tristă, jocul pare început. Suflet alb, iubire neagră –dorm acum. Peste veacuri înserarea arde scrum. Loc de tihnă, de odihnă, suflet pur. Gânduri noi,

Pe chip de zeiță cu ochi de tăciune surâsul de-argint nicicând nu apune. O lacrimă scursă pe chipul de lut nu poate înfrânge sublimul sărut. Mă-nchin frumuseții și slava i-o cânt; splendoare

Mă uit la chipurile oamenilor, încercând să zăresc ceea ce găsesc doar la tine. Nu pot spune ce, dar sufletul îmi zice că-i o binecuvântare primită o singură dată în viață. De fiecare dată când mă

Două gânduri ce se iubesc, Două suflete ce-și schimbă credința... Departe de îngeri ce-și rostesc Cu glas șovăit pocăința. O lacrimă-n cer a sfințit O dragoste altminteri damnată; O viață de

Alunecă pe mal abrupt de munte - deasupra hău de cer... în jos hău de nimic. Alunecă pe văi seci, pe dealuri slute, cu aripi mute, un înger din rai izgonit. Înduplecă, îngere,

Văd o lacrimă pe obrazul de înger, Dar nu al îngerului mort din statui ori icoane, Ci al celui viu care zâmbește așa, ca tine... O văd cu sufletul, căci ochii Mi-au fost de mult orbiți de

Ploua și zăgazuri în cer se rupeau Și viscolul acoperea potopul. Simțiri întunecate se izbeau, Iar ochii în cap de nervi mă dureau Și lacrimi arzânde pe față-mi curgeau. În rai izbucnise