Bogdan Geana

Acest text reflecta cel mai bine conceptul de CONTRADICTORIU.

Pare in metru si cand ti-e lumea mai draga, deraiaza:
"În gara asta nu coboară nimeni
Nu mai sunt pasageri, nu eşti nici tu,
Şi simt parcă singurătatea-n VINE"

De ce in vene si nu in vine????
Pare ca ar avea ritm pana nu mai are:
"Nici nu ai cui să îi mai spui adio,
La revedere, sau să-i spui drum bun,"

De ce se repeta verbul, repetitia lui chiar are vreun rol ascuns? Nici vorba!

Acum, pentru cine stie poezie, nu e deloc greu sa sesizezi ca tema e veche de cand lumea, deci nimic original, iar stilul, este Paunescu in toata regula. Mai mult decat atat, mai si seamana ca doua picaturi de ploaie cu urmatoarele versuri:
"NIci nu pot nimic sa-ti spun
"Pe curand" sau "ramas bun"
Aparu, numai nu
La adio tu
De ce sa-ti spun "la revedere"?
N-as mai avea niciun motiv
Adio drepturile-si cere
Ca te-am pierdut definitiv".
"La adio", de Adrian Paunescu.

In concluzie un mare NU! Pacat ca ai suprimat originalul, fiecare dintre noi are dreptul sa fie original. Chiar sa nu ai pic de indrazneala?

Ermetic și totuși ... bate inima aia de nu se poate.

Ai cateva. Rog corecteaza.

Clasica din start prin ordine, rigoarea enuntului simplu si pe de alta parte mesajul ni se livreaza deschis cu posibilitatea continua de reinterpretare. Un pastel de toamna in care coaja, liantul dintre lume si nelume trezeste nostalgii. Miroase frumos toamna ta. Felicitari! ★☆☆☆

Vine vine vine ai cand vine, poc, cwl mai joc al celei mai copilarii. Schimburi de surprize Turbo sau jocul cu lantul.. Nostalgia ae intoarce in oras. Bine de tot!

Minunată atât:

seară de octombrie,
clopoțeii din verandă
trezesc vântul,
să spună povești la ferestre.
puișorii de gâscă-au ațipit;
copacii au înțepenit intr-un geamăt;
steaua polară
alunecă lin pe cumpăna fântânii.
peștele-lună
anevoie trece prin găleata spartă,
să-și mai vadă o dată
chipul din tinerețe.

Ce urmează frizează locurile comune, lăcrimoase, și dărâmă tot eșafodajul de început. Ce simplu se poate distruge originalitea. Ți-era frică că publicul de lacrimogene maternale nu ți-ar recunoaște valoarea? Greșit. Mare păcat. Steaua roșie este însă pe bune și este dată pentru extrasul de mai sus.

Recunosc, nu sunt un cititor al textelor tale, dar dacă îți populezi universul cu pești-lună (jumătate de om pe jumătate de iepure șchiop) și se pare că ți-e facil să faci lucrul ăsta, cred că dai lovitura. Felicitări!

îmi place ideea de contaminare, îmi place această „slăbiciune de pământ” care merge până la obsesie, care ne urmărește și ne bântuie, fără putința de a ne-o scoate din cap. Ca mine când nu îmi mai iese din cap un cântec, ca zumzăialata, de regulă una foarte penibilă sau de prost gust. Obsesia este prin excelență maladivă, pentru că prin reclamarea nostalgiei te coboară până când, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nu mai poți ieși, nu mai poți reveni. La tine obsesia asta vine cu un zâmbet. Este mult îmblânzită, până când te consumă și ne-o pasezi nouă, prin incantația de final. Poemul tău e o joacă extraordinar de bine controlată, cu reguli ontologice „pe înțelesul tuturor celor care acceptă inițierea”. E ceva șamanic în textele tale, iar poemul de față încântă.

Nu MAI dezbatem nimic aici, este doar un text pus la personale, ce îmi aparține, relatând o chestiune care m-a vulnerabilizat și mi-a compromis imaginea. Este un drept la replică și nimic mai mult. Al meu. Nu al altora. Evident, preponderent cei vinovați m-au atacat în continuare, iar alții și-au spus punctul de vedere, Fără promisiuni de răzbunare sau ipoteze criminalistice. Iar această așa zisă dezbatere s-a încheiat odată cu plecarea lui Dragoș Vișan și, mai nou, a domnului Ionuț Caragea. De două zile e liniște.
P.S.
Să știi că întotdeauna fac ceea ce cred că trebuie să fac. Am îndoieli destule, dar când mă hotărăsc să iau decizia, sunt un tip asumat.

așa să fie?

te cam mănâncă pielea, nu?

In primul rand ca in calitate de stelutar trebuie sa justific atunci cand dau cu rosia. In al doilea rand, chiar m-s incantat si am simtit nevoia sa imi explic euforia.

Acestea fiind zise nu cred ca ai avea vreun argument sa te declasezi in comparatie cu mine. Dupa cum am mai spus-o, am absolvit filologia si am ales sa continui ceea ce imi place, prin urmare este posibil sa am cateva mecanisme mai dezvoltate pe acest segment.

De mult nu mi-a mai fost dat sa citesc o asemenea incordare, atatea axiome de un vizual asiatic si nu european, lansate ca o labã tristã ca sa ii gasesti justificare. Meritoriu in trama poemului este ca nici macar nu recurgi la autoflagelare, nu ai putea face asta cu ochii ei plansi in buzunar. Cam ca refuzul spanzurarii la Cioran. Amuzant mi se pare ca dupa lectura m-am apucat sa fredonez: oooo macho man, oooo sexy lady. Prestanta lui Fãt Frumos dusa pe garla.

concret, al textului tau, imi place mult ACASA. Iar ce nu e acasa este oricand DINCOLO sau AIUREA. Parca inclin mai mult spre dincolo.

Acum cred ca inteleg ce ai vrea. De ce nu inlocuiesti atunci Romania cu "acasa", si introduci si echivoc dar si universalitate.

Sau "rumegusul adunat pe lume" - mult mai ambiguu, mult mai vizual. Ai si latura mai pamanteana si mai putin ambigua: "adunat din lume".

P.S.
Ma simt prost ca iti mutilezi poemul din cauza remarcii mele, dar daca exercitiul/joaca asta te amuza, particip cu drag.

Păcat că prăbușirea asta are loc în România, păcat că singurele două coordonate geografice sunt Styx și România, înțeleg mecanismul, dar localizarea țării noastre pare forțată și colonie penitenciară. Mă gândesc că cineva anume te-ar putea reclama la Administrația Prezidențială pentru derizoriul în care arunci România. Altfel îmi amintesc de aripile de gâscă ale bunicii cu care curăța soba. Mi se părea cumplit.

Pentru mine Japonia este eminamente cultură, floare și culoare. Restul sunt hazard.
Eu datorită lui Matt Berninger am reușit să ascult Taylor Swift. Zilnic ascult „Coney Island” și „The Alcott”.
În România nu există o dorință să ne debarasăm de englezisme. În scriitura mea cu atât mai puțin, cu cât consider că plătesc tribut optzeciștilor, juxtalismul fiind continuatorul optzecismului, pe fondul unei libertăți regăsite în limbaj și în toate domeniile conexe din viață. Nu am de gând să fac asta, cu atât mai mult cu cât nu folosesc cuvinte care au corespondent în limba română și de regulă nu prea folosesc cuvinte în engleză, ci fragmente de text sau titluri care își spun cuvântul în colajul pe care vreau să îl creez. Evident că nu voi traduce niciodată în limba română așa ceva, dar pot să divulg sursa: este o contopire între „no mercy” (cineva își face sepuku în dreapta trecătorilor) și „no prayer for the dying”, piesă a trupei Iron Maiden. (nicio rugăciune pentru muribund). Intenția mea nu e să îmi export poezie în RM. În schimb am ajutat la exportarea unor voci din RM în România, unul fiind bunul meu prieten Pavel Stratan.

E impropriu să spun că îmi place ce scrie Leo Ancuța, pentru că în realitate respect și prețuiesc tot ce scrie LA, probabil pentru că avem valori comune, pentru că îl înțeleg și ne raportăm la repere culturale comune. LA este însă mai aproape de optzeciști decât sunt eu, de entropie, de un anumit echilibru, de joaca cu un repertoriu finit și bine definit de obiecte. Eu prefer la orice oră colajul mundanului cu oniricul, până la derapaj. În niciun caz nu consider că ce scriu eu ar putea fi superior altcuiva. Nu mă compar cu nimeni. Eu scriu ca mine, scriitura mea sunt eu așa cum scriitura lui LA nu poate fi decât Leonard Ancuța.

nici nu îți dai seama ce plăcere îmi face să discut cu tine chestiuni literare în care antropologia, filologia sau istoriile de tot felul se îngemănează până la o neobabilonie ordonată. Paradoxal, aceeași Universitate București și aceeași filologie ne-au legat de ceea ce cu drag facem și astăzi. Nu cred că e un secret pentru tine că zilele trecute am fost trecut prin furcile caudine ale unei critici circumstanțiale, în absența aparatului și a canonului. Mi-au fost descalificate texte de cineva cu doctorat în poezie....pe motiv că titlul meu ar avea mai multe silabe decât cele două din titlul Mărul, ceea ce este foarte rău. Nu îți ascund că și astăzi consider ingrată misiunea de a îi explica cuiva, autoconsiderat creator, că nu are nicio legătură backgroundul cu talentul nativ sau cu cel exersat. Însă atunci când studiile se completează inerent cu imaginația și cu talentul, ca în cazul tău, simt că am partener de dezbatere. Și pentru asta îți mulțumesc. Din păcate însă mi-e teamă că limbajul poetic este doar pentru cei care au codul, (model saussurian). Nu poți să ai pretenția de interpretare corectă a ceea ce scrii de la cineva lipsit de instrumentar, de rigoare sau de lecturi, oricâte premii ar fi luat sau volume ar fi publicat Cel mult ți se va transmite condescendent că ceea ce faci tu nu e rău.

Delir da, dar justificat, regele moare o singura data. Vorba lui Richard III: daca nu iti iese nimic, macar sa merite. Sa mori pentru Ana lui Manole e cs si cum ai muri pentru Nuți din Troia la tine in casa, nestiut de nimeni.

am să vă contrazic, deși porțiunea cu „literatura de mâna a doua” reprezintă deja o afirmație prea intimă, asumată de domnia voastră, prin urmare: de netăgăduit. Punctul meu de vedere este că literatura NU este de mâna a doua pe poezie.ro, ci abordarea literaturii de către unii sau de către anumite grupuri de interese a fost și probabil va mai fi de mâna a doua. Cu lucrurile ăstea ne putem lupta, numai că uneori vigilența ne este pusă la încercare de iscusința unor persoane rău intenționate. Până la urmă însă, cum e și cazul de față, legitimitatea și principiile asumate de acest site câștigă.
Nu știu ce înțelegeți dumneavoastră prin „extraordinar” atunci când vine vorba despre un site interactiv de poezie românească contemporană, însă cred că ar fi interesant pentru toți să aflăm ce ne lipsește să fim, cum ziceți dumneavoastră, extraordinari..

Vă dorim multă sănătate și succes în proiectele dumneavoastră viitoare, alături de „prieteni vechi, frați și surori” (Gil Dobrică - Hai acasă).
Să auzim numai de bine!