bancila george marius

Mă scald în râuri de fluturi Pădurea de nisip mă-nfioară mi-e dor de bătrânul granit de marmura mea milenară acolo unde te-am întâlnit încă e frig și e seară toate se macină, toate se

Plenitudine Dacă ești suflet înseamnă că te-ai pierdut în ruina carnală Nu te pot atinge și tremur și plâng Lumina din tine Lumina nu arde Sub crudul tău trup Din crudul pământ Lumina din

Se scurge viața pe un topogan de sânge, speranțelor din mine le dau un sens nervos nemaigândindu-mă la tine și nici la zilele ce-au fost, se-nfige lumea într-o altă lume cu dinții ei de iepure

A plouat pe înserat, greierii poartă cântece aproape și departe, Broaște în lac.. Pădurea-i aproape, un cuc rătăcit se aude, Mă trec în lumea cealaltă Am mai pierdut o zi în era damnată Aripile

Ca un fulg de lumină s-a izbit de retină Imagine venită din fluviul penitenței Cu pletele întinse spre sclipiri triste, adoarme. In gerul neclintit, sculpturi de aburi risipite O privesc

Peste nuri-nori, trupul tău ca un cer plin de cărări Dâre lipicioase in depărtări Lâna ceții incurcată in rugii dimineții O primăvară cu noi la subsuori Iți doresc clepsidră inaltă La poarta ta

Arc de lumină Fulgere-n conștiință Pleură rupestră- Trup de ani odihnesc în beznă, Antichitatea respiră aproape, In noi- ruină Ce-am fost- ce suntem – ce vom fii: Cuburi, trepte de sânge De

Pasul tău ninge, pasul tău plouă mereu pe drumuri de rouă Pasul tău- comoară a neâmplinirii Echilibrează înțelesul cărnii Dincoace de tine, un spațiu absolut, albastru- integru Dincolo- margini

dacă te-ai născut pentru viață ci nu pentru moarte miră-te și zâmbește, miră-te de pasărea ce nu poate zâmbii zâmbește că ști de freamătul ei inalt prin care-și arată extazul dacă te-ai născut

Ceară de cais pe pervazul dimineții stoarsă ca o apă groasă, ca o alamă lucioasă,înecată și tristă în stânca stradală, există pe undeva o scorbură nepenitențială? Dă-ma cu gâze și miere pe rana

A pus deoparte pentru noi numerele și ne dor cuvintele, a pus lacrimile sa ne doară tăcerile, a pus sângele să putrezim mai repede ca lucrurile, în continuare orele devin lentile ce ne

În singurătate nu te poți irosi.te umpli in exces de divinitate,iar aceasta e insuportabilă.Noi suntem făcuți să risipim și să ne stingem,neputând acumula continuu starea de conștiență și prezență

,Poate n-am să mai alerg, poate n-am să mai admir, tu,îmi vei adormi sub sărut toate zâmbetele, îmi vei oferi lacrimi și dimineți mă vei scălda în apele facerii ca pe un prunc oglindit într-o

Eu nu sunt oceanul cu ochii albaștrii, în seara noroasă dau versului fir și caut aiurea prin ceața laptoasă pedepse-nflorite ale gândului șir trimise la maluri de monștri marini, șirag

Mă acuz de ochi, de toată lumina sunt vinovat, mă acuz de gând, în toată viața nu am aflat din ce întunericuri am evadat, mă acuz de floare că dacă moare, eu am să rămân și mă acuz de voi că

Femeia telurică,în nopți sărate croșetează însămânțându-se haine carnale. Sub așternuturi,plumbul polilor înalță igluri descântate. Am vorba cumpănă,tributal oscilând între gânduri

Sub ochiul ontic mă așez sfios proptit între tendoane de un cerc osos astup candidul cu un aer crud dezmierd urâtu-n care m-am nascut. Chiar dacă știu că durerea sălășluiește-n vene nu am să

Versuri negre și angoasă Lasă-mă închis în casă Pleacă-n ieri și în banal Coamă de cal tropical Spre lună luminează pupile Dezvelesc creierul, Arunc în morți cu pastile Sămânță de om, sămânță

S-a întâmplat o primăvară, apoi pruncii au arat până dincolo de orizont pântecul femeii, s-a întâmplat un bărbat, apoi un braț ca o sabie, o sabie ca o vară orizontală și buzele femeii

Locuiesc in aer ca si plantele, în mantaua invizibilă a unui câmp magnetic, locuiesc de-a valma cu păsările și carnivorii, întotdeauna în afara cu altii, niciodată înăuntru cu tine, vino să

Cum să întorci palma acestui oraș pe obrazul căruia tresar motoare, suflete cu eșapamente vibrând în ceasurile cu pendul fracturat, cum să săruți miresele gri pe pleoapele umbrite de migrenele