bancila george marius

Pe spatele nopții niște scări Pe care coboară lungi dimineți Dinapoia porții, un spațiu vast Intens de șters, ștergarul norilor tocit, Belit, aproape găurit, Intre două seninuri Timp posac,

Acum am ochiul și mintea Prin care lucrurile îmi construiesc lumea, O lume mărginită la senzație, Zeci, sute de culori De formă, de patimă Acum te am pe tine, Identică mie, Hai să ne plângem

Femeia telurică,în nopți sărate croșetează însămânțându-se haine carnale. Sub așternuturi,plumbul polilor înalță igluri descântate. Am vorba cumpănă,tributal oscilând între gânduri

Mă acuz de ochi, de toată lumina sunt vinovat, mă acuz de gând, în toată viața nu am aflat din ce întunericuri am evadat, mă acuz de floare că dacă moare, eu am să rămân și mă acuz de voi că

Mintea respira prin gânduri imagini, viața fumează din mine cam tragic, în următorul moment mă lepăd de timpul șerpos, încercând să deschid poarta către mersul de os al iubirii. Mă privesc

,Poate n-am să mai alerg, poate n-am să mai admir, tu,îmi vei adormi sub sărut toate zâmbetele, îmi vei oferi lacrimi și dimineți mă vei scălda în apele facerii ca pe un prunc oglindit într-o

Aproape de buzele mele mormântul Cu fața în sus limitez profundul Dintre atâtea stări, la urmă nestare E trist să-ncetezi să mai fii Plin de drame și carne Viermii macină din noi ca apa din

Sub ochiul ontic mă așez sfios proptit între tendoane de un cerc osos astup candidul cu un aer crud dezmierd urâtu-n care m-am nascut. Chiar dacă știu că durerea sălășluiește-n vene nu am să

Pasul tău ninge, pasul tău plouă mereu pe drumuri de rouă Pasul tău- comoară a neâmplinirii Echilibrează înțelesul cărnii Dincoace de tine, un spațiu absolut, albastru- integru Dincolo- margini

Ca un fulg de lumină s-a izbit de retină Imagine venită din fluviul penitenței Cu pletele întinse spre sclipiri triste, adoarme. In gerul neclintit, sculpturi de aburi risipite O privesc

Versuri negre și angoasă Lasă-mă închis în casă Pleacă-n ieri și în banal Coamă de cal tropical Spre lună luminează pupile Dezvelesc creierul, Arunc în morți cu pastile Sămânță de om, sămânță

Nu mai știam, ai plecat sau ai murit Atât de departe sau atât de repede A mai rămas o umbră sau n-a rămas nimic Membrane de timp dezvelite Placentele uscate în care ne-am ascuns Toropesc în

Plenitudine Dacă ești suflet înseamnă că te-ai pierdut în ruina carnală Nu te pot atinge și tremur și plâng Lumina din tine Lumina nu arde Sub crudul tău trup Din crudul pământ Lumina din

dacă te adun,nimic nu mai rămâne sub noi aproape, împreună sub nopți escaladând pe stele cerul de inimi și fiere secunda cu sunet metalic ne aruncă in orologii tu,ca un cerc, te

S-a trezit cititorul din vrajă Și m-a-ntrebat pentru ce scriu « scriu pentru că mă-ngroapă iar mâine va fi va fi prea târziu, scriu pentru a mea iubire neaflată pentru neprețuitul ei sărut

Peste nuri-nori, trupul tău ca un cer plin de cărări Dâre lipicioase in depărtări Lâna ceții incurcată in rugii dimineții O primăvară cu noi la subsuori Iți doresc clepsidră inaltă La poarta ta

dacă te-ai născut pentru viață ci nu pentru moarte miră-te și zâmbește, miră-te de pasărea ce nu poate zâmbii zâmbește că ști de freamătul ei inalt prin care-și arată extazul dacă te-ai născut

Nu plec departe nici nu pot rămâne prea mult cerul nu cere dovada lacrimi nici oameni pe a nimicului peste cer e un alt cer peste culoare e o altă culoare peste aripă e o altă aripă nu plec

închid ochii și patul ca un mormânt ne amestecă visele trupurile devin fluide când pleoapa oprește timpul închid ochii ca un murit sub arbore sub acoperiș litera își sapă fântâna sorbi fără să