Pe spatele nopții niște scări
Pe care coboară lungi dimineți
Dinapoia porții, un spațiu vast
Intens de șters, ștergarul norilor tocit,
Belit, aproape găurit,
Intre două seninuri
Timp posac,
Acum am ochiul și mintea
Prin care lucrurile îmi construiesc lumea,
O lume mărginită la senzație,
Zeci, sute de culori
De formă, de patimă
Acum te am pe tine,
Identică mie,
Hai să ne plângem
Mă acuz de ochi,
de toată lumina sunt vinovat,
mă acuz de gând,
în toată viața nu am aflat
din ce întunericuri am evadat,
mă acuz de floare
că dacă moare, eu am să rămân
și mă acuz de voi
că
Mintea respira prin gânduri imagini,
viața fumează din mine cam tragic,
în următorul moment mă lepăd de timpul șerpos,
încercând să deschid poarta
către mersul de os al iubirii.
Mă privesc
,Poate n-am să mai alerg,
poate n-am să mai admir,
tu,îmi vei adormi sub sărut
toate zâmbetele,
îmi vei oferi lacrimi și dimineți
mă vei scălda în apele facerii
ca pe un prunc oglindit
într-o
Aproape de buzele mele mormântul
Cu fața în sus limitez profundul
Dintre atâtea stări, la urmă nestare
E trist să-ncetezi să mai fii
Plin de drame și carne
Viermii macină din noi ca apa din
Sub ochiul ontic mă așez sfios
proptit între tendoane de un cerc osos
astup candidul cu un aer crud
dezmierd urâtu-n care m-am nascut.
Chiar dacă știu că durerea sălășluiește-n vene
nu am să
Nu știu dacă trupul e sau nu al meu
Sau doar spiritul
Nu mai știu nici dacă sunt gazdă or oaspete
Nu mai știu nici dacă pământul pe care calc
Mă ridică sau mă doboară
Nu mai știu nici dacă la
Geometrie colorată, linii frânte
Spațiul acesta mă întrerupe
În organic
Coapsă, inimă, creierul ca o pastă
Nesfârșita năpastă - materia
Sentimente decojite
Viața ca o coastă ruptă
Toate
Ca un fulg de lumină s-a izbit de retină
Imagine venită din fluviul penitenței
Cu pletele întinse spre sclipiri triste, adoarme.
In gerul neclintit, sculpturi de aburi risipite
O privesc
Versuri negre și angoasă
Lasă-mă închis în casă
Pleacă-n ieri și în banal
Coamă de cal tropical
Spre lună luminează pupile
Dezvelesc creierul,
Arunc în morți cu pastile
Sămânță de om, sămânță
Final
Nu era nici pasăre albă, nici vis,
Nu era nimic de scris , de nedescris,
Dar împresurat de privirea minții
Am adormit în stepe, în vânători uciși
Săgeată arctică, arc de timp
Fulgere
Nu mai știam, ai plecat sau ai murit
Atât de departe sau atât de repede
A mai rămas o umbră sau n-a rămas nimic
Membrane de timp dezvelite
Placentele uscate în care ne-am ascuns
Toropesc în
Am mai pierdut o lume
sandale roase pe străzi
am mai pierdut o lacrimă
neospitalieră viața
în casa ei cârpe, apă murdară, putregai
o față cu mască
o mască de gheață
îndărătul ei- istoria
Plenitudine
Dacă ești suflet înseamnă că te-ai pierdut în ruina carnală
Nu te pot atinge și tremur și plâng
Lumina din tine
Lumina nu arde
Sub crudul tău trup
Din crudul pământ
Lumina din
dacă te adun,nimic nu mai rămâne sub noi
aproape, împreună
sub nopți escaladând pe stele
cerul de inimi și fiere
secunda cu sunet metalic ne aruncă in orologii
tu,ca un cerc, te
S-a trezit cititorul din vrajă
Și m-a-ntrebat pentru ce scriu
« scriu pentru că mă-ngroapă
iar mâine va fi va fi prea târziu,
scriu pentru a mea iubire neaflată
pentru neprețuitul ei sărut
Peste nuri-nori, trupul tău ca un cer plin de cărări
Dâre lipicioase in depărtări
Lâna ceții incurcată in rugii dimineții
O primăvară cu noi la subsuori
Iți doresc clepsidră inaltă
La poarta ta
dacă te-ai născut pentru viață ci nu pentru moarte
miră-te și zâmbește,
miră-te de pasărea ce nu poate zâmbii
zâmbește că ști de freamătul ei inalt
prin care-și arată extazul
dacă te-ai născut
Nu plec departe
nici nu pot rămâne prea mult
cerul nu cere dovada lacrimi
nici oameni pe a nimicului
peste cer e un alt cer
peste culoare e o altă culoare
peste aripă e o altă aripă
nu plec
închid ochii și patul ca un mormânt ne amestecă visele
trupurile devin fluide când pleoapa oprește timpul
închid ochii ca un murit
sub arbore sub acoperiș
litera își sapă fântâna
sorbi fără să