Aurel A. Conțu

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă acoperite de rouă și de petale de flori, eu însumi am devenit fluid și transparent ca o bulă fierbinte de sticlă, din care mă recompun zilnic de o

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele să rămânem singuri și înspăimântați în trupuri să ne-nvârtim în juru-ne perplecși ca niște sfredele să nu mai vedem limpede să nu ni se mai

umbra mea dispăruse, vai, deodată (se dizintegrase nevăzută ca un atom) degeaba strigasem și bătusem din poartă în poartă nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră umblând fără om bătrânii

infinitul acesta prăvălit peste noi cu tot cerul său infinit și albastru (o iluzie optică până la urmă!) cu toate diminețile astea zgrunțuroase de octombrie de care te zgârâi nu poți să

ți-ai construit propria cușcă în care ai intrat singură nici n-a contat răcoarea de peșteră a zidurilor aerul rarefiat și mirosul de mlaștină de pește putred ai aruncat cheia dincolo de

Cuvintele acelea zgrunțuroase ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul

nu te văd altfel decât în culorile albe ale dimineții în tempera zorilor ești undeva pe această pânză imensă a zilei printre nuanțele de galben apos amestecate cu roșu într-o acuarelă

Arhitectul Dionise Șincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile

Plecase imediat după terminarea programului de lucru preocupat să ajungă în timp util (asta însemnând să aibă timp să-și bea și cafeaua!) la vernisajul expoziției de pictură „Poeme autumnale” a

Blestematule! Blestematule! am strigat din vârful dealului, să nu-mi prăvălești din nou piatra ca lui Sisif! ecoul îmi întoarce

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii în ceva atât de mic și

faptul de a exista nu înseamnă nimic sau aproape nimic omul n-are decât o viață prea puțin pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă rațiunea această povară a minții este ruptă de

Nu știu de ce, dar invitația la prezentarea de carte a Editurii Arca mi s-a părut cumva neprotocolară, ca să nu zic insolentă, întrucât gazdele (cunoștințe mai vechi!) îmi lăsaseră neîngrădită

să vezi două pietre sărutându-se îți dă de gândit cineva spunea că eternitatea este o noțiune abstractă Brâncuși a surprins-o într-un sărut altcineva spunea la fel despre

nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă a sunetelor cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută a Universului a coardelor

Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecișicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise ședința ordinară a Judecătoriei din

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții tu erai palidă

Unii oamenii, spre nefericirea lor (sau din fericire, e greu de spus!) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap.

de la o vreme nu mai simți nimic emoția e ca o rană deschisă vezi sângele țâșnind ca dintr-o fântână arteziană coagulându-se prinzând coajă cicatrizându-se și tresari ca din mijlocul unui

Până la terminarea facultății, acum un an, când mi-am luat și titlu de doctor în drept constituțional, am crezut că sunt un om normal și n-am avut motive să mă îndoiesc. După acest moment, n-am mai

cuvintele aceste sunete miraculoase aliniate ca niște păsări plictisite de zbor pe-o stinghie invizibilă a sufletului ciugulindu-și penele dând din aripi Doamne ce ne-am face fără

visăm întruna să ne desprindem cumva de Pământ urcând sau așteptând să ne crească aripi la început păsările au fost îngeri nu puteau fi doar păsări și atât de ce-ai crea o pasăre mă

“ ...Cuvântul “secret“ este inadmisibil într-o societate liberă și deschisă iar noi ca popor, intrinsec cât si din punct de vedere istoric suntem împotriva societăților secrete, a