Poezie
Consolare
1 min lectură·
Mediu
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem și bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-și însoțeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voință supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
și-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să privești înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
012.174
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Aurel A. Conțu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 91
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 17
- Actualizat
Cum sa citezi
Aurel A. Conțu. “Consolare.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/aurel-a-contu/poezie/14113312/consolareComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
RRRRrazvan rachieriu✓E grav dacă ’’umbra’’ ne părăsește, probabil nu a mai suportat să fie o zonă în care să ne aruncăm reziduurile și deșeurile, căci în umbră ne lăsam promiscuitatea fetidă, dizgrațiosul imund și negativitățile scabroase și ar fi util să ne creăm o altă ’’umbră’’ care să ne suporte cu stoicism defectele.
0