Aurel A. Conțu

Pe șevaletul toamnei un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor cu cele reci ale strugurilor galbenul auriu și pufos al gutuilor cu indigoul distant al prunelor adună la un

la uma urmei poți înjura de toți sfinții înjurătura face parte din peisaj ai putea spune că are o funcție artistică terapeutică nimic nu-i mai plăcut decât să dai vina pe sfinții apostoli să-ți

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă nimic avea buzele cusute cu fire groase de sfoară și o tăietură avea de la gât la buric prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară alături

Chipul tău tremurând în oglinda apei mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină din când în când inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi (îți mai

e greu de spus de unde a căzut îngerul (se poate presupune că se prăbușise din cer!) cert este că era acolo în mijlocul drumului întins pe caldarâm nemișcat salvatorii îi îndepărtaseră hainele

nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii cu zbuciumul incoerent al vântului cu reacțiile necontrolate ale norilor ale ploii cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote băgați-mă

Ajuns la patruzeci și unu de ani, cu facultatea terminată și cu un loc de muncă bine plătit la stat, Gabriel Bucur, se gândise că sosise timpul să-și pună și el pirostriile. Ca bărbat arăta foarte

Ca orice om corect și cu frica lui Dumnezeu, Dumitru Ispas nu-și putuse explica de ce fusese chemat la Parchet și rămase minute în șir cu hârtia aceea oficială în mână. Bunul său simț îl îndemna să

Septuagenarul Robert Comăniță, de profesie cibernetician, își propuse în dimineața aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificație aparte

Iulian Coroiu, la cei douăzeci de ani ai săi, era cunoscut ca un om rău, cum fusese și taică-său, reușind de fiecare dată când ieșea în lume să intre în conflict cu cineva. Cei mai mulți ajunseseră

Dragoș Fluieraș fusese ridicat de acasă cu noaptea în cap de o patrulă a Poliției rutiere. Nu i se explicase motivul acelei rețineri intempestive, nici necesitatea umilitoare de a i se pune

am scos toate ușile din balamalele sufletului îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile din viața aceasta a mea cu multe camere parcă prea multe să răsucesc cheile în

Deschizând ochii la primul cântat al cocoșilor, bărbatul observă o femeie alături de dânsul, în pat, pe care n-o mai văzuse sau cunoscuse vreodată. Dormea cu fața în jos, dezvelită, pe brațul lui

vâsleam pe sigurul lac înghețat din acest arhipelag arctic al vieții într-o barca a lui Noe în care nu mai încăpuse nimic în afară de noi vâsleam în neștire printre sloiuri rătăcitoare de

Proaspăt căsătoriți, cum eram pe vremea aceea, umblam după o casă de locuit, numai a noastră, unde să trăim în voie, feriți de ochii și de gura lumii. Tot căutând printre anunțuri și dând telefoane,

Acolo, în Brusturi, unde am văzut lumina zilei, Dumnezeu fusese mai zgârcit cu oamenii, dându-le în loc de pământ mănos și zile însorite, cum văzusem în satul vecin, la numai o zvârlitură de băț

de când tot plec și mă întorc gândurile mele au devenit o povară le-am lăsat ocolo în urmă pe țărmurile însorite ale Atlantidei printre păsări galbene care stau într-un picior sprijinind

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită de noiembrie este să-ți calci umbra pe coadă să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor să-ți bagi picioarele în

n-ai mai ieșit de miercuri din casă privesc abătut spre ușa încremenită și simt nevoia să fac o cruce mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela cu pastile alb-roșii merg printre oameni

viața mea e ca un teren bătucit ca un șotron desenat pe asfalt cu cretă când intri trebuie să sari peste niște linii albe pe care n-ai voie să le atingi să-ți depărtezi picioarele să țopăi și

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie Babele își scuturau cojoacele de zăpadă tu înălbeai cerul cu cearșafuri bunica mai încolo învârtea într-o cratiță norii cineva tăiase mărul din dreptul

sigur îmi umbli prin creier ca printr-un amvon știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua acolo sus, în balcon, la fereastră, din aceeași ceașca albastră pe care mi-ai dăruit-o

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe

Adunați, scăzuți, înmulțiți, împărțiți, despărțiți, amândoi, suntem unul, - o suprafață întinsă și netedă - matematica n-are nici o treabă cu noi, o inimă și cu o inimă fac o lebădă… brațele