Aurel A. Conțu

Probabil că închizi ochii când îl săruți, fiindcă ochii (chiar și ai „unui mic geniu!”) rămân întodeauna la locul lor! O fi el „plin de primejdii”, dar mai trebuie mult ca amestecul acesta simplist și nearticulat ( ca să n-o mai lungim!)să devină poezie.

(Celor care-și dau importanță, deși n-au calitățile cu care se laudă) spui, lucru valabil și pentru tine! Îți sugerez o formă mai aproape de adevăr:

Onorabile, Cutare,
oricât ai „gura de mare”
nu te-ajută la nimic
dacă creierul ți-i mic!

Când vorbele se sparg de stele
mușcă-ți limba-ntre măsele!

Ați uitat corbii!( care nu fac distincție între păsări și oameni!)Poemul mi se pare cam alambicat, săriți de la scâncetul noului născut la tumultul vieții, cu toatea neajunsurile ei, apoi vreți să crească iarba! Destul de greu!

Mulțumesc că ați vibrat la acest poem și că v-ați oprit o clipă! Sentimentul acesta de fragilitate ne macină pe toți, iar Creatorul nu scapă niciun prilej să ne amintească! Piatra însă o ducem, vrând-nevrănd! Sub predicatele sticlei...

Mulțumesc pentru trecere și comentarii. Mărturisesc că mă impresionează „cunoștințele” dvs. despre îngeri, despre „căderea” și invulnerabilitatea lor, care poate fi sau nu percepută, fără o argumentație serioasă ori, cum scriam într-o poezie:
și nu contenim să ne mirăm că suntem
(așa cum ne place să credem)
fără să fim…

Afirmarea unui sentiment ca acesta cu asemenea mijloace (enumerative!), sec, fără emoție, duce mesajul urmărit în derizoriu, ca să nu zic mai mult! Se poate spune același lucru în mai puține cuvinte și cu mai multă vibrație:

Iubirea ta, iubito,-i
ca o floare
pe care eu
fluture
mă așez cu ochii închiși
nespălat pe picioare













Mai renunțați la reproșuri și la afirmații dogmatice, zic!

E o plăcere să vă reîntâlnesc din nou! Poezia e admirabilă, plină de impetuozitate:

„...și să lași dracului întrebarea aia din cântecul francezului
„sufletul unde e, unde e, unde”?
pune mâna și mistuiește-ți iubirile
sapă-n dimineți clipele sexi și-aprinde o pipă
că oricum au alții grijă să-ți explice criza existențială...”

Da, poezia este romanțioasă, mesajul însă este posesiv și cam abracadabrant, sărind de la una la alta. Propun autoarei o variantă mai echilibrată, care se poate aplica și celorlalte trimiteri (foarte multe). Nu se intră niciodată direct în subiect și nu se emit judecăți de valoare (care nu prea au de a face cu poezia)

prieten drag te-aștept de-o viață
dar azi te văd întâia oară
înlăcrimând această tristă dimineață
c-o ploaie rece care mă-nfioară.

Nu-i vina ta că este vrajbă-n nori
că nu-mi aduci cu tine smagdul din câmpii,
te-am așteptat prea mult de-atâtea ori
să vii oricum, numai să vii.

Acum când stai în prag și te ascult
nu-mi mai doresc decât să intri-n casă,
să-mi spui că mă iubești la fel de mult
și că m-ai vrea în viața ta mireasă.

Nu-ți cer nimic, să trecem creasta,
celalte lucruri vor veni pe rând,
nimic nu-i sigur și erern în lumea asta
și n-are rost să ne-amăgim în gând

Poezia este mai mult decât simplistă, nu are nimic liric și nu provoacă nicio emoție. Pare o simplă conjugare a verbului a fi la trecut. Propun o variantă adaptată la conținut și sper să fie împărtășită și de autor!


Un cimitir de doruri am în minte
și viața mea-i un câmp de dor,
un dor îmi poartă pașii înainte
și altul îmi încurcă pașii când doresc să mor.

Mi-e dor de mine tot mai des,
de omul tânăr de-altădată,
de viața dinainte, în exces,
și-adeseori de câte-o fată.

mi-e dor de visul copilului cuminte
de nebunia adolescentului rebel,
însă nimic nu va mai fi ca înainte
nimic, nimic nu va mai fi la fel

Poemul nu e rău, există însă multe ruperi de ritm, expresii („tâmpla răgușită!, de exemplu!) și repetiții neinspirate, obositoare ( „îmbătrânesc!), multe subânțelese. Sugerez o posibilă formă admisibilă:

Oglinda din odaie îmi deformează chipul
mi-l strănge parcă într-o menghină rapace,
în timp ce din clepsidră se scurge tot nisipul
și mă trezesc în mine singur, ca într-o carapace.

Simt pașii reci ai morții călcâd peste ruine
și-mi aud inima cum bate-n tâmplă,
cum oscilez între pământ și tine
și cum nu pot schimba nimic din ce mi se-ntâmplă.

În urma mea se-nchide-o poartă
începe prima fază din eclipsă,
Ies șerpii din pământuri ca dintr-o lume moartă
Și-observ c-o filă, din calendar, e lipsă.